Capitolul 1: Mingea care nu stă locului
Matei avea 10 ani și un talent special: găsea lucruri ciudate exact când nu le căuta. Într-o sâmbătă, în drum spre parc, a văzut ceva rotund strălucind sub o bancă. Era o minge mică, lucioasă, verde ca un măr acrișor și netedă ca o bomboană.
„Cine te-a pierdut?” a întrebat el, de parcă mingea putea răspunde.
Mingea, foarte politicoasă, n-a răspuns. În schimb, a… tresărit. Singură. O dată. Apoi încă o dată. Ca și cum ar fi avut un arc în burtă.
Matei a ridicat-o. Era caldă, de parcă fusese ținută în palmă de cineva grăbit. A strâns-o ușor și mingea a scos un „boing” discret, ca o pernă care râde.
„Ce-ai zis?” a făcut Matei ochii mari.
„Boing,” părea să spună iar, numai că de data asta sunetul venea dinspre pantoful lui. Șiretul s-a încolăcit singur, ca un șarpe plictisit.
Matei a făcut un pas înapoi. Mingea i-a scăpat din mână, s-a rostogolit pe trotuar și a luat-o la fugă, ca și cum roata ar fi inventat picioare.
„Hei! Stai!” a strigat el și a pornit după ea.
Mingea a sărit peste o bordură, a făcut un ocol pe lângă un câine care căsca și s-a oprit fix în fața unei uși pe care Matei jură că n-o mai văzuse niciodată. Ușa era într-un zid obișnuit, între un magazin de covrigi și o frizerie. Pe ușă scria, cu litere vesele:
„SALONUL DE RESORTURI — intrarea se face cu zâmbetul potrivit.”
Matei și-a pipăit zâmbetul pe față, ca să fie sigur că îl are. Mingea a lovit ușa cu un „toc!” rotund și ușa s-a deschis singură, scârțâind ca o vioară care se încălzește.
„Nu intru,” a zis Matei.
Ușa a rămas deschisă, foarte convingătoare.
„Bine… intru un pic,” a murmurat el, exact ca oamenii care intră „doar să se uite” și ies cu trei pungi.
A pășit înăuntru.
Capitolul 2: Salonul de resorturi și regula celor trei clipiri
Înăuntru mirosea a limonadă și a metal proaspăt, ca atunci când desfaci o cutie nouă de jucării. Totul era plin de arcuri: arcuri pe scaune, arcuri pe mese, arcuri pe umbrele, chiar și o pălărie cu un arc în vârf care se tot înclina respectuos.
Pe un raft stăteau borcane etichetate: „Resorturi pentru râs”, „Resorturi pentru mers cu hopuri”, „Resorturi pentru gânduri elastice”.
Matei a înghițit în sec.
„Cred că trebuie să clipesc de trei ori,” a șoptit el. Știa el din filme: dacă vezi ceva prea ciudat, clipești și dispare.
A clipit o dată.
Nimic. Ba chiar o canapea cu arcuri a făcut un mic salut: „Boing!”
A clipit a doua oară.
Un tablou de pe perete l-a privit înapoi. În tablou era… o minge verde care fugea.
A clipit a treia oară, hotărât, ca un om care apasă butonul de „reset”.
Și atunci s-a auzit un clinchet, iar din spatele unei perdele cu spirale a apărut o doamnă înaltă, cu ochelari rotunzi și păr prins într-un coc care părea un arc perfect.
„Bravo! Ai clipit regulamentar,” a spus ea, veselă. „Eu sunt doamna Spiridonia, coafeza de resorturi. La noi, orice client nou trebuie să clipească de trei ori. Altfel, îi sar sprâncenele de surpriză.”
Matei și-a atins sprâncenele, speriat.
„Sunt… la locul lor.”
„Excelent,” a zis doamna Spiridonia. „Asta înseamnă că ești pregătit pentru o tunsoare… elastică.”
„Eu nu vreau tunsoare,” a protestat Matei. „Am venit după mingea asta rotundă. M-a adus aici.”
Mingea verde a sărit pe un scaun și a făcut „boing-boing”, ca și cum ar fi râs.
Doamna Spiridonia a oftat teatral, dar cu bunătate.
„Aaa, Mingea de Pornire! Mereu lansează aventuri. Dacă ai ținut-o în palmă, te-a ales. Și dacă te-a ales, trebuie să îndeplinești o sarcină mică, mică… doar un pic săltăreață.”
„Ce fel de sarcină?” a întrebat Matei, încercând să pară curajos, deși genunchii lui aveau chef de tremurat.
„Trebuie să repari Resortul Principal. Altfel, salonul meu va începe să… scârțâie de tristețe. Și nimeni nu vrea un scârțâit trist.”
Din podea s-a auzit un „scârț!” subțire, ca un șoricel supărat.
Matei s-a încruntat.
„Unde e Resortul Principal?”
„Acolo,” a spus doamna Spiridonia și a arătat spre o ușă mică, rotundă, ca un hublou. „În Camera de Săltări. Dar atenție: ușa se deschide numai dacă spui un adevăr amuzant despre tine.”
Matei a clipit… dar de data asta doar o dată, din reflex.
„Adevăr amuzant? Hmm… Pot să mănânc supă și să fac baloane cu guma în același timp. O dată am făcut un balon și… plop!… a căzut în supă.”
Ușa a chicotit. Da, ușa. A chicotit și s-a deschis.
Capitolul 3: Camera de Săltări și arcul supărăcios
Camera era plină de trambuline mici, perne care făceau „puf!” și un covor care se ridica și cobora ca o mare liniștită. În mijloc, pe un piedestal, se afla un arc uriaș, gros, înfășurat ca un melc metalic. Doar că arcul nu stătea frumos. Se strâmbase într-o parte și scotea sunete nemulțumite: „grr-boing… grr-boing…”
„Acela e Resortul Principal?” a întrebat Matei.
„Da,” a venit vocea doamnei Spiridonia de la ușă. „E cam… morocănos azi. Se simte neapreciat.”
Matei s-a apropiat încet. Mingea verde s-a rostogolit lângă arc și a făcut o reverență rotundă.
Arcul a scos un „BOING!” atât de puternic încât Matei s-a ridicat pe vârfuri fără să vrea.
„Uau!” a zis el, aterizând moale. „Bună… domnule arc.”
Arcul a vibraaaa-at, apoi a scrâșnit: „Boiiing…”
Matei și-a dat seama că în camera asta, dacă vorbești cu obiectele, ele măcar te ascultă.
„Ești supărat?” a întrebat el.
Arcul a răspuns cu un „boing” mic și un „scârț” lung, ca un „da” tras de urechi.
Matei s-a gândit. Ce faci când cineva e supărat? Îi spui ceva sincer. Sau îi faci o glumă, dacă e permis.
„Știi,” a zis el, „și eu mă simt uneori ca un arc. Mă întind când am teme multe și… poc!… când iau pauză, sar direct pe canapea.”
Arcul s-a oprit o secundă, ca și cum ar fi ascultat cu atenție. Apoi a făcut un „boing” care suna aproape… amuzat.
Doamna Spiridonia i-a șoptit:
„Trebuie să-l îndrepți, dar fără să-l forțezi. Resorturile nu suportă să fie împinse. Preferă să fie… invitate.”
Matei a privit piedestalul. Pe el era o plăcuță: „Pentru reglaj: un compliment, o numărătoare și o atingere ușoară.”
„Bine,” a zis Matei, luând aer în piept. S-a apropiat de arc.
„Compliment: ești cel mai strălucitor arc pe care l-am văzut vreodată. Arăți ca o spirală de supererou.”
Arcul a tresărit. Un pic mai drept.
„Numărătoare…” Matei a început, rar, ca să nu se încurce:
„Unu… doi… trei… patru… cinci…”
Mingea verde a țopăit pe lângă el și a completat cu un „boing” după fiecare număr, de parcă era un toboșar.
„Atingere ușoară,” a murmurat Matei și a pus două degete pe arc, exact unde era strâmb.
Atingerea a fost ca o mângâiere. Arcul a făcut „hmm-boing” și s-a îndreptat, încet, fără să se grăbească, ca un om care se ridică din pat într-o dimineață de luni.
Când a ajuns drept, a scos un sunet clar, fericit: „BOIING!”
Toată camera a răspuns: trambulinele au tresărit, pernele au făcut „puf-puf”, covorul a ridicat un val mic. Niciun lucru nu părea speriat; toate păreau doar… bucuroase.
Doamna Spiridonia a aplaudat.
„Ai reușit! Ai reparat inima salonului.”
Matei s-a simțit brusc ușor, ca și cum și el avea arcuri în șosete.
„Deci pot să plec?”
„Sigur,” a spus doamna Spiridonia. „Dar mai întâi, Mingea de Pornire trebuie să se liniștească. Altfel te mai plimbă prin încă trei uși și ajungi într-un dulap cu elastice cântătoare.”
Capitolul 4: Întoarcerea cu pași care nu sar prea sus
Doamna Spiridonia a luat mingea verde și i-a șoptit ceva. Mingea a făcut un „boing” mic, apoi încă unul și s-a așezat, cuminte, în palma lui Matei.
„Ține-o doar până la prag,” a spus ea. „Și să nu uiți: dacă vreodată intri iar într-un loc prea trăsnit, nu te panica. Clipești de trei ori și întrebi politicos ce se întâmplă.”
Matei a râs.
„Deci clipitul chiar ajută, dar nu ca să dispară lucrurile… ci ca să-mi adun curajul.”
„Exact,” a spus doamna Spiridonia, mulțumită, ca o profesoară care tocmai a auzit răspunsul perfect.
Au mers spre ușă. Salonul părea acum mai liniștit. Arcurile de pe scaune se legănau încet, ca iarba în vânt. Un ceas cu arc ticăia „tic-boing, tic-boing”, într-un ritm blând.
Matei s-a oprit o secundă și a privit în jur. Toate lucrurile ciudate erau încă acolo, dar nu mai păreau „prea”. Păreau doar… prietenoase și puțin comice.
„Mulțumesc,” a zis el.
„Cu plăcere,” a răspuns doamna Spiridonia. „Și, Matei… să nu-ți fie teamă de surprize. Unele surprize vor doar să le zâmbești.”
Matei a pășit afară. Ușa s-a închis încet, fără grabă, ca o carte care se închide la finalul unui capitol bun.
În stradă, totul era normal: magazinul de covrigi mirosea a susan, frizeria avea un afiș plictisitor, iar soarele stătea liniștit pe cer, rotund ca o monedă caldă.
Matei a privit mingea verde. Acum era doar o minge, tăcută și lucioasă.
„Gata cu boing-urile?” a întrebat el.
Mingea a tăcut, foarte serioasă.
Matei a băgat-o în buzunar și a pornit spre parc, cu pași obișnuiți, care nu săreau prea sus. Totuși, din când în când, simțea în piept un mic arc invizibil: un gând elastic care spunea că lumea poate fi surprinzătoare și, dacă clipești de trei ori și rămâi politicos, chiar și imposibilul poate să-ți facă cu ochiul.
Seara, înainte să adoarmă, Matei a scos mingea de pe noptieră. A atins-o ușor și a șoptit:
„Noapte bună. Azi ai fost… foarte rotundă.”
Mingea a făcut un „boing” atât de mic, încât părea mai degrabă un suspin fericit.
Matei a zâmbit, a clipit de trei ori — de data asta doar ca să se relaxeze — și a adormit liniștit, ca într-o pătură pufoasă, fără niciun scârț trist.
