Început: Fata cu mantia de lumină
În Orașul Neonel, clădirile străluceau ca niște creioane colorate. Deasupra lor zbura o tânără femeie, super-eroina orașului: Miralux. Avea păr negru prins într-o coadă, ochelari mari ca două luni și o mantie care luceа ca o panglică de stele. Pe piept purta un simbol: un soare mic, zâmbitor.
„Bună dimineața, Neonel!” a spus ea, veselă, în microfonul de pe mănușă. „Miralux e aici!”
Dintr-o dată, a auzit un pocnet: CRAC! Podul Curcubeu, podul cel mare peste râu, tremura ușor. O bucată de metal se mișca, ca un dinte care vrea să cadă.
Miralux a coborât în viteză. Lângă pod, un băiețel cu o șapcă albastră ținea strâns un zmeu.
„Doamnă Miralux,” a zis el cu ochii mari, „podul face sunete urâte!”
„Mulțumesc că ai observat, mic detectiv,” a răspuns Miralux. „În orașul nostru, dreptatea începe cu grija.”
Ea a scos din centură un gadget rotund, ca o bomboană: LipiTron 3000. „Acesta repară lucruri, nu supărări,” a glumit ea. „Deși… uneori și supărările au nevoie de lipici.”
Podul a mai scârțâit o dată. Miralux și-a pus palmele pe balustradă. Ochii ei s-au îngustat, ca atunci când citești o literă mică.
„Hmm… nu e doar o fisură. Cineva a slăbit șuruburile!”
„Cine ar face asta?” a întrebat băiețelul.
„Cineva care nu iubește dreptatea,” a spus Miralux, blând. „Dar noi o iubim. Și o apărăm.”
Mijloc: Misterul din stadionul polivalent
Miralux a lipit repede partea mișcată, dar a văzut ceva ciudat: pe metal era o urmă de praf argintiu, ca de biscuiți strălucitori.
„Urme!” a zis ea. „Îmi place când orașul îmi dă indicii.”
A urmat praful argintiu până la Stadionul Polivalent, o clădire uriașă, rotundă, care azi avea de toate: pe o parte se juca baschet, pe alta era un târg de roboței, iar în mijloc se pregătea un concert pentru copii.
Înăuntru, un roboțel mic, roșu, cu antenă spiralată, se rostogolea printre scaune.
„Bip-bip! Eu sunt Pici-Bolt!” a zis el. „Te pot ajuta. Sunt mic, dar am curaj mare.”
„Perfect,” a spus Miralux. „Am nevoie de ochi rapizi și de… roți zglobii.”
Dintr-un colț a apărut o umbră. Nu era un monstru, ci un tip înalt cu un costum lucios, plin de oglinzi. Se numea Domnul Reflex. Când se mișca, lumina sărea peste tot, ca niște peștișori de sticlă.
„Haha! Miralux!” a strigat el. „Orașul o să se uite doar la mine! Am pregătit o surpriză: Podul Curcubeu se va opri, iar toți vor veni la stadion, să mă vadă!”
Miralux și-a pus mâinile în șold. „Asta nu e drept. Oamenii trebuie să fie în siguranță, nu speriați.”
Domnul Reflex a aruncat praf argintiu în aer. „Praf de Încurcătură! Face șuruburile să danseze!”
Șuruburi mici, ca niște gândăcei metalici, au început să se rostogolească dintr-o cutie, alunecând pe podea.
„O, nu!” a zis Pici-Bolt. „Sunt șuruburile podului!”
Miralux a zâmbit, dar hotărât. „Nu ne panicăm. În echipa mea, curajul vine cu respirație adâncă.”
Ea a sărit pe o bară de gimnastică, s-a învârtit ca o cometă și a aprins Mantie-Lumină. Mantia a făcut un cerc strălucitor în jurul șuruburilor.
„Lumina mea nu lovește. Lumina mea arată drumul,” a spus ea.
Pici-Bolt s-a rostogolit repede și a adunat șuruburile într-o cutie.
„Bip! Salvez șuruburi! Sunt erou de buzunar!”
Domnul Reflex s-a supărat și a încercat să fugă spre ieșire, să se ascundă printre afișe.
Miralux i-a tăiat calea, fără să-l atingă. A aprins un mic proiector pe mănușă: pe podea a apărut imaginea unui pod frumos și a oamenilor care trec zâmbind.
„Uite,” a zis ea calm. „Orașul te-ar asculta mai mult dacă ai ajuta, nu dacă ai strica.”
Domnul Reflex a clipit. În oglindile lui se vedea podul, se vedeau copii, se vedea și el… cam trist.
„Eu… voiam atenție,” a mormăit.
„Atenția bună se câștigă corect,” a spus Miralux. „Dreptatea e ca o scară: urci treaptă cu treaptă.”
Sfârșit: Podul reparat și un răsărit liniștit
Miralux, Pici-Bolt și chiar Domnul Reflex au mers la Podul Curcubeu. Miralux a ținut lanterna, Pici-Bolt a adus cutia, iar Domnul Reflex a folosit oglinzile lui ca să trimită lumina exact unde trebuia.
„Uite,” a zis Miralux, surprinsă plăcut. „Poți fi util.”
„Pot?” a întrebat el, încet.
„Da,” a spus ea. „Responsabilitatea e super-putere. Și toată lumea poate învăța.”
Au pus șuruburile la loc. LipiTron 3000 a făcut „PLOP!” și „ȚAC!”, ca niște sunete de jucărie. Podul nu mai scârțâia. Râul curgea liniștit, iar orașul părea să respire ușurat.
Băiețelul cu șapca albastră a venit cu zmeul lui. „Podul e bine?”
„E și mai bine,” a spus Miralux. „Pentru că azi ai fost atent. Asta e dreptate mică, dar importantă.”
Domnul Reflex a dat din cap. „Îmi pare rău. Vreau să repar și eu, nu să încurc.”
„Atunci începe cu un lucru simplu,” a zis Pici-Bolt. „Ajută-mă să strângem uneltele! Bip-bip!”
Toți au râs ușor. Departe, stadionul polivalent se liniștise, iar concertul pentru copii putea să înceapă fără griji.
Miralux s-a urcat pe marginea podului și a privit cerul. Noaptea se topea ca o înghețată, iar soarele urca încet. Un răsărit calm a colorat norii în roz și portocaliu.
„Vezi?” a spus Miralux încet, către oraș. „Când alegem ce e corect, dimineața vine mai luminoasă.”
Pici-Bolt a șoptit: „Și eu pot fi erou?”
„Deja ești,” a răspuns Miralux. „Și tu, și băiețelul cu zmeul, și oricine care apără ce e drept.”
În lumina blândă a răsăritului, Podul Curcubeu strălucea din nou. Iar Orașul Neonel dormea liniștit, știind că dreptatea are o mantie de lumină.
