Dimineață la Școala Frunzelor
Soarele mângâia aleea de pământ moale, iar ierburile mici foșneau liniștit. Iepurașul Miro își strângea ghiozdănelul și își potrivea eșarfa albastră. Era modest și grijuliu. Își dorea să fie de ajutor, chiar și când pășea foarte încet, ca să nu deranjeze furnicile.
În clasă mirosea a cretă, a frunze uscate și a mere coapte. Doamna Bufniță scria pe tăbliță cu atenție. Literele albe se legănau ca niște fire de fum. A apărut un nume lung, strălucitor ca o panglică nouă: Pruniselia-Andrada. Miro a clipit. Numele era frumos și rar. Era ca un cântec pe care nu-l știa încă.
La ușă a intrat o căprioară cu pistrui mici, ca niște semințe de susan. Zâmbea cald. Avea o broșă cu o frunză, chiar ca pe tăbliță. Miro a simțit un mic vânt în urechi. Își dorea să-i spună numele corect. Știa că fiecare nume e o poveste. Nu voia să greșească povestea.
Cretă a scârțâit puțin. Fulgii albi au căzut ca o ninsoare blândă. În spate, bursucul Dodo a strănutat pe neașteptate. Un ghindă a alunecat de pe bancă și a făcut hop pe podea. Toată clasa a zâmbit, iar Miro a simțit cum emoția se topește ca untul pe pâine caldă.
Doamna Bufniță i-a salutat pe toți cu o plecăciune mică. A bătut încet din aripi. Apoi a arătat spre tăbliță. Miro a înghițit. A încercat, în gând, să cânte numele. Pruniselia-Andrada. Părea lung, dar avea un ritm. Un ritm care abia aștepta să fie găsit.
Miro a privit în jur. Veverița Rina avea coada ca un nor. Țestoasa Iuga purta pe spate o carapace în dungi luminoase. Ariciul Puf își netezea țepii cu grijă. Fiecare era altfel. Fiecare aducea ceva bun în clasă. O lume ca o cutie cu creioane colorate, toate necesare pentru un desen complet.
Împreună, pas cu pas
Ora de scriere a început. Miro și-a așezat creionul. A scris litere rotunde, ascultând cum ploaia de toamnă ciocănea la geam. Când a sosit pauza, toți au ieșit în curte. Pământul mirosea a ciuperci și frunze umede. Peste gard, un fluture galben a salut.
Miro a făcut trei pași spre noua colegă. Îi bătea inima ca o tobă mică. S-a oprit. A inspirat. Nu a vrut să spună numele greșit. Nu a vrut să rănească. S-a întors spre Rina, Dodo și Iuga. Prietenii l-au privit cu ochi mari și blânzi. Erau gata să-l ajute.
Au format un cerc pe iarbă. Au bătut din palme, încet, ca să prindă ritmul. Rina a despicat numele în bucățele mici, prietenoase. Pru-ni-se-li-a. Andra-da. Fiecare silabă era ca o sămânță. O sămânță care trebuia pusă în pământ, pe rând, cu grijă.
Au sărit ca pe pietre, din silabă în silabă. Miro a simțit cum numele prindea curaj în gură. A greșit o dată. A zis „Prunisie-la”. Rina a ridicat coada ca un steag vesel, semn că nu-i nimic. Au luat-o de la capăt, cu zâmbete. Dodo a adăugat o bătaie de ritm din lăbuțe, bum-bum. Iuga a clipit rar, calm, ca un metronom.
Au făcut o rimă scurtă, simplă, dulce ca mierea. Pru-ni-se-li-a, curge ca o melodie. Andra-da, pași pe alee. Miro a repetat. A simțit că poate. A simțit că împreună, literele se așază una lângă alta, ca frunzele într-o coroană de toamnă.
Când a bătut clopoțelul de sticlă, Miro a strâns curajul în buzunar. S-a apropiat de căprioară. Și-a lăsat urechile să stea drepte. N-a spus nimic imediat. A respirat. A citit în ochii ei dorința de a fi primită. Atunci a rostit rar, limpede, ca un pârâu care trece peste pietre: „Pruniselia-Andrada.” Numele a ieșit rotund și cald.
Căprioara a zâmbit cu tot chipul. În ochi îi sclipiră licurici. Miro a simțit cum pământul e și mai moale, cum aerul e și mai dulce. S-a bucurat în liniște, cu modestie. Prietenii au făcut un semicerc, ca o îmbrățișare fără cuvinte. Doamna Bufniță a clipit dinspre fereastră. O clipire ca un bravo discret.
Mai târziu, la prânz, fiecare a scos ceva diferit din pachețel. Miro avea morcovi crocanți. Rina, alune mici. Dodo, mere roșii. Iuga, salată cu frunze moi. Pruniselia-Andrada avea biscuiți cu scorțișoară. Au împărțit totul. Gusturile erau felurite, dar împreună făceau un prânz perfect, ca un curcubeu pe limbă.
O carte poștală lipită
După ore, curtea s-a golit încet. Vântul a adunat frunzele într-o spirală jucăușă. Miro și-a strâns caietele. A ieșit pe alee cu pași ușori, să nu tulbure liniștea. În buzunar, curajul încă era cald.
Acasă, iepurașul a deschis cutia lui cu amintiri. Avea acolo un album cu pagini groase și colțuri rotunjite. A ales o carte poștală cu margini aurii și o frunză desenată în colț. A luat lipiciul care mirosea a gumă dulce. A netezit cu lăbuța, fără grabă. A vrut să scrie ceva scurt și adevărat.
A stat un pic pe gânduri, cu urechile sus. A ascultat cum ceainicul cânta ușor. Apoi a scris, apăsat și limpede. A scris cu literele lui curate, care dansau cuminți pe rând. A citit o dată. A mai adăugat un cuvânt cu grijă. A zâmbit.
A lipit cartea poștală pe pagina de astăzi. A apăsat pe colțuri, să stea bine. A privit cum luciul mic al hârtiei prinde lumina camerei. Și-a încrucișat lăbuțele peste piept și a respirat adânc, mulțumit.
Pe cartea poștală scria:
„Astăzi am învățat să spun un nume lung și rar: Pruniselia-Andrada. Am învățat că fiecare nume e o poveste, iar poveștile se respectă. Împreună e mai ușor: prietenii m-au ajutat cu ritm, răbdare și joacă. Suntem diferiți ca frunzele, dar facem o pădure frumoasă. Când nu știu ceva, încerc pas cu pas.”
Miro a atins cu vârful degetului fiecare rând. A simțit că literele sunt ca mici pietre netede, adunate de pe malul unui râu. S-a uitat pe fereastră. Cerul se înmuia în portocaliu. O pasăre trecea, trasând o linie subțire pe aer.
S-a urcat în patul lui mic, cu pătură țesută din fire în dungi. Păturica mirosea a lavandă și a zile lungi de vară. Miro a stins veioza. A lăsat fereastra puțin deschisă, să intre o fâșie de noapte bună. Inima i-a bătut liniștit. Era mândru, dar în tăcere. Era mândru de toți.
În întuneric, și-a amintit de cercul din curte. De palmele bătute. De rima blândă. De zâmbetul cu licurici. A șoptit încet, doar pentru el, ca o rugăciune caldă: „Pruniselia-Andrada.” Numele a plutit spre tavan și s-a așezat pe cartea poștală, ca un fulg.
Dinspre peretele cu albumul a venit un freamăt ușor, ca o promisiune. Mâine vor fi alte litere, alte gusturi, alte pași împreună. Diversitatea le va ține de cald. Iar Miro va merge iar pe alee, cu urechile sus și inima deschisă, gata să învețe și să ajute, pas cu pas.
