Parcul cu sticle
Matei se plimba prin parc cu o pâine mică în buzunar. El avea patru ani. Soarele zâmbea. Vântul făcea baloane din frunze.
Deodată, a găsit un port. Nu era un port cu bărci. Era un port cu sticle. Multe sticle. Mici, mari, colorate. Sticlele stăteau în rânduri ca soldații. Matei clipea. O sticlă i-a făcut cu ochiul. O alta a chicotit. „Bună!” a spus o sticlă verde. „Bună!” a răspuns Matei.
Portul mirosea a mere și a gumă de mestecat. Pe fundul sticlelor pluteau broaște de hârtie și nori de mătase. Era ciudat. Era vesel. Matei a tresărit de curiozitate. S-a aplecat. A găsit o cutie mică cu gommette. Gommette! Dar erau speciale. Eram invizibile.
„Sunt gommette invizibile”, a spus cutia. Cutia avea o voce bărbătească și blândă. „Le pui și nimeni nu le vede. Doar sticlele râd.”
Matei a râs. „Hai să le lipim!” a spus el.
Alinierea invizibilă
Matei a scos o gommetă. Era subțire ca o foaie de curcubeu. Când a încercat să o atingă, a simțit un fâlfâit cald. A pus gommeta pe o sticlă albastră. Sticla a strâmbat buzele și a început să cânte un sunet micuț: „plin-plin”. Matei a bătut din palme.
„Mai multe!” a spus o sticlă roșie, care părea like un clovn mic. Matei a pus o gommetă pe sticla roșie. Sticla a început să fredoneze „tra-la-la”. Apoi s-a legănat. O sticlă galbenă, care semăna cu soarele, a început să spună glume. „De ce a fugit mămăliga? Pentru că era prea moale!” Sticlele au râs. Matei a râs și el.
El a început să alinieze gommettele invizibile în rânduri. Un rând lung. Un rând curbat. Un rând în zig-zag. „Un rând ca un șerpișor!”, a strigat Matei. Sticlele se aliniaseră. S-au făcut o coloana mică care semăna cu o parademiniatură. Fiecare sticlă avea o melodie diferită când primea o gommetă. Melodiile se legau una de alta și deveneau o poveste muzicală. Era ca o hartă ce șoptea povești.
Pe mijlocul portului, o sticlă transparentă, cea mai emoționantă, a început să plângă lacrimi de buline. Matei s-a îngrijorat. „Ce e, sticlă?” a întrebat el. Sticla a șoptit: „Am uitat cum să dansez.” Matei a luat o gommetă. I-a zis încet: „Uite, dacă îți lipesc una, poate îți amintești.” A pus gommeta. Sticla a tresărit. Apoi a început să danseze un dans micuț, de-acum știind pașii. Toată lumea a aplaudat cu capetele.
Matei și sticlele au inventat jocuri. Au construit un tunel din sticle. Au făcut un leagăn din dopuri. Au spus povești cu pitici care trăiesc în dopuri. Ori de câte ori Matei punea o gommetă, sticlele îi mulțumeau cu un mic sunet sau cu o mișcare comică. „Mulțumim!” ziceau ele, de parcă aveau guri invizibile.
Somnul dulce al portului
Pe măsură ce soarele cobora, culorile sticlelor se înmuiau. Muzica devenea mai blândă. Matei a simțit o liniște caldă în stomac. „E timpul să ne odihnim,” a zis sticla albastră. Matei a mai pus o gommetă, spre toate sticlele mici. Ele au început să cânte un cântec mic, ca o șoaptă: „mmm... mmm...”
Matei a dat să plece. Dar portul cu sticle i-a oferit un pachet mic. Era o sticlă-breloc care spunea: „Ia-ne cu tine, când vrei să mai zâmbești.” Matei a luat pachetul. S-a întors spre cutia de gommette invizibile. Cutia i-a făcut cu ochiul. „Pune-le când vrei,” a spus ea. Matei a promis.
Pe drumul spre casă, Matei a povestit cu voce joasă. „Astăzi am aliniat gommette invizibile,” a spus el. Mama l-a ascultat și a zâmbit. În pat, Matei a pus brelocul lângă pernă. A ascultat în tăcere melodia mică pe care o purta în buzunar. Respirația i s-a potolit. Muzica sticlelor s-a făcut tot mai încet. În vis, sticlele dansau ușor, ca niște fluturi în lanternă.
Somnul l-a luat blând. Portul de sticle a șoptit „noapte bună” în tonuri de clopoțel. Matei a mulțumit cu o voce mică. Și s-a odihnit, cu zâmbetul lipit de față, știind că mâine poate, dacă vrea, va merge din nou la port.
