Partea 1: Inimi de hârtie și o listă serioasă
În dimineața de 14 februarie, Mara a sărit din pat ca o minge roșie de cauciuc. Avea șase ani și părul prins în două codițe care se legănau ca două semne de exclamare.
Pe masă, mama lăsase o cutie cu cartonașe în formă de inimă. Unele erau roz, altele roșii, iar câteva aveau sclipici care se lipise deja pe degete.
„Azi e Ziua Îndrăgostiților,” a spus mama, legându-i șorțulețul. „Dar la grădiniță o să fie mai mult despre prietenie. Despre gesturi mici.”
Mara a dat din cap foarte serios, de parcă urma să conducă un tren plin cu unicorni. „Eu am un plan,” a spus ea. „Și planul meu e să respect preferințele!”
„Preferințele?” a întrebat mama, zâmbind.
„Da! Fiecare are gusturile lui. Unii iubesc inimile cu sclipici. Alții nu. Eu vreau să fac cadouri care să fie… potrivite.” Mara a rostit cuvântul „potrivite” de parcă era o cheie care deschide o ușă secretă.
A scos un carnet mic și un creion. Pe prima pagină era scris cu litere mari: „PREFERINȚE”.
A început să bifeze, amintindu-și de colegii ei:
Matei nu suporta lipiciul pe degete. „I se face ‘bleah',” spunea el.
Ilinca adora culoarea mov și desenase mov chiar și un soare.
Tudor era curajos, dar se speria de baloane care pocnesc.
Daria iubea îmbrățișările, dar doar când le cerea ea, nu pe nepregătite.
Iar doamna educatoare, doamna Sanda, iubea mirosul de portocală.
Mara a privit cutia cu inimioare și a șoptit: „Bine, inimioare. Azi o să fiți folosite cu înțelepciune.”
În rucsacul ei a pus cartonașe, creioane colorate, o pungă cu biscuiți în formă de stea și o roliță mică de bandă adezivă. Nu lipici lichid. Nu, nu! Pentru Matei.
Apoi a luat un săculeț roșu, moale, ca un norișor. Era sacul ei pentru cadouri. L-a strâns la piept.
„Să nu-l pierzi,” a spus mama.
„Niciodată,” a zis Mara. „Îl închid bine la final. Promit.”
Partea 2: Cadouri potrivite și mini-încurcături
La grădiniță, holul mirosea a mandarine și a creioane ascuțite. Pe perete erau lipite inimioare, iar lângă ele un afiș mare: „Ziua prieteniei”.
Mara și-a pus rucsacul la cuier și a scos carnetul cu preferințe. A simțit că e ca o detectivă a bunătății.
Prima a fost Ilinca, care colora o inimă uriașă. Desena curcubeie, dar toate treceau prin mov.
„Ilinca,” a zis Mara, „am ceva pentru tine.” I-a întins un cartonaș mov, cu o inimă desenată în mijloc și cu o coroniță mică deasupra.
Ilinca a strălucit ca o bomboană. „E mov! E perfect! Pot să te îmbrățișez?”
Mara a râs. „Da, acum da.”
S-au îmbrățișat scurt, ca două pisicuțe care se salută.
Apoi Mara s-a dus la Matei. El încerca să lipească o inimă, dar se uita urât la lipici, ca la un castravete amar.
„Matei, pentru tine… bandă adezivă!” Mara a scos rolița ca pe un trofeu.
Matei a făcut ochii mari. „Nu lipicios?”
„Deloc. Doar… lipit frumos.” Mara i-a întins și un cartonaș cu un tren, pentru că Matei iubea trenurile.
Matei a zâmbit. „Asta e cea mai bună Zi… de inimioare.”
Mara a notat în minte: „Bandă adezivă = erou.”
A venit și Tudor, care ținea un balon roșu. Balonul se tot freca de un scaun și scotea un sunet ciudat: „ciiii”.
Tudor s-a oprit. „Dacă pocnește?”
Mara și-a amintit: Tudor nu iubește pocniturile. A făcut repede un pas spre balon și l-a prins cu ambele mâini, ca pe un pește fugar.
„Nu pocnește,” a zis ea. „Uite, îl țin eu. Îl leg de masă cu o panglică moale. Fără surprize.”
A căutat în sacul ei o panglică și a legat balonul încet, ca și cum ar lega o prietenie. Tudor a oftat ușurat.
„Mulțumesc, Mara,” a zis el. „Ești… o super-înnodătoare.”
„Știu,” a răspuns Mara, prefăcându-se foarte mândră. Apoi a râs, fiindcă îi plăcea să fie un pic ștrengară.
În colț, Daria se juca cu păpuși. Mara voia să-i dea un cadou și să o îmbrățișeze, dar și-a amintit: Daria preferă să fie întrebată.
Mara s-a apropiat încet. „Daria, ți-am făcut o inimă cu flori. Îți place?”
Daria a luat-o cu grijă. „Da. E frumoasă.”
„Vrei o îmbrățișare sau vrei doar să zicem ‘mulțumesc' cu mâna?” a întrebat Mara, foarte atentă.
Daria a zâmbit. „Azi vreau o îmbrățișare mică.”
Mara a făcut o îmbrățișare mică, cât să încapă un pui de vrabie între ele. Daria a râs.
Totul mergea minunat. Prea minunat.
Pentru că atunci când Mara a vrut să-i dea doamnei Sanda un cartonaș cu o portocală desenată, a băgat mâna în săculeț… și săculețul părea gol pe jumătate.
„Unde sunt biscuiții- stea?” a șoptit Mara.
Și încă ceva lipsea: două cartonașe pentru Andrei și Sofia.
Mara a simțit că o furnică mare îi urcă pe burtă. Furnica se numea „panică”.
S-a uitat în jur. Pe jos erau confetti de hârtie. Pe masă erau creioane. Sub scaun era un șnur. Dar cadourile?
Apoi a auzit un „mrrr” foarte mic.
Sub raftul cu jocuri, stătea pisica grădiniței, Pis-Pis, cu o ureche ciupită și cu ochi de chihlimbar. În fața ei era o urmă de biscuiți. Nu, nu o urmă… ci o stea întreagă, ronțăită pe jumătate.
„Pis-Pis!” a șoptit Mara. „Tu ai făcut Ziua Îndrăgostiților… mai crocantă.”
Pis-Pis a clipit încet, ca și cum ar zice: „A fost un gest mic.”
Mara a rămas câteva secunde fără cuvinte. Apoi i-a venit să râdă și să plângă în același timp. A ales să râdă, dar i-au ieșit și doi stropi din ochi.
„Bine,” a spus ea, hotărâtă. „Rezolvăm.”
Partea 3: Inima mare și sacul care se închide
Mara s-a dus la doamna Sanda și a tras-o ușor de mânecă.
„Doamna Sanda,” a zis Mara, „am o mini-problemă. Pis-Pis a mâncat niște biscuiți- stea. Și două cartonașe au dispărut.”
Doamna Sanda a îngenuncheat ca să fie la nivelul ei. „Mara, ce frumos că îmi spui. Asta e o alegere curajoasă. Hai să căutăm împreună.”
Mara a inspirat adânc. „Și eu vreau să respect preferințele. Dar acum… preferința mea e să nu plâng pe covor.”
Doamna Sanda a râs încet. „O preferință foarte bună.”
Au pornit ca două detectoare de inimioare. Au verificat sub mesele de plastilină, lângă cutia cu cuburi, chiar și lângă ghiveciul cu o plantă care arăta ca o perie verde.
În cele din urmă, Sofia a ridicat mâna. „Eu am găsit un cartonaș… în cartea mea.”
Mara a alergat. Cartonașul era al Sofiei, cu o inimă și un fluturaș. Se lipise de coperta unei cărți, ca o frunză de toamnă.
„Mulțumesc, Sofia!” a zis Mara. „Preferința mea e să te felicit!”
Sofia a râs. „Preferința mea e să primesc fluturi.”
Mai rămânea Andrei. Andrei iubea dinozaurii și nu-i plăcea să fie ultimul. Mara știa asta.
„Andrei,” a zis Mara, „îți promit că nu ești ultimul în inima mea. Doar… cartonașul tău se joacă de-a v-ați ascunselea.”
Andrei a făcut o grimasă amuzată. „Dinozaurii se ascund bine.”
Atunci Matei a arătat spre coșul de reciclare. „Acolo e ceva roșu.”
Mara s-a apropiat și a văzut colțul unui cartonaș. Cineva, din greșeală, îl aruncase împreună cu bucăți de hârtie. Mara l-a scos cu grijă, ca pe un pui de dinozaur dintr-un ou.
„Ura!” a spus ea. „Andrei, e dinozaurul tău cu inimă!”
Andrei a primit cartonașul și a scos un sunet de dinozaur fericit. „Raaaar… mulțumesc!”
Acum biscuiții- stea. Pis-Pis ronțăise doi și jumătate. Mara a privit punga și a numărat. Mai erau destui, dar nu pentru toată lumea.
Mara s-a gândit repede la preferințe. Unii copii nici nu voiau biscuiți, voiau doar cartonașe. Alții preferau să împartă.
S-a urcat pe un scăunel mic și a zis, cu o voce de anunț important: „Atenție! Avem o situație cu biscuiți. Pis-Pis a gustat prietenia noastră. Așa că propun un plan: cine vrea biscuiți primește o bucățică. Cine nu vrea, primește o inimă desenată în plus. Și nimeni nu rămâne fără ceva frumos.”
Copiii au murmurat ca un stup vesel.
Tudor a zis: „Eu vreau doar o bucățică mică. Ca să nu facă ‘poc' în burtă.”
Ilinca a zis: „Eu vreau o inimă mov în plus!”
Matei a zis: „Eu pot să împart. Îmi place când împart. Nu lipicios.”
Daria a zis: „Eu vreau să împart cu Mara.”
Mara a simțit că furnica-panică pleacă de pe burtă, cu valiza ei mică, și spune: „Pa.”
Apoi a venit momentul pentru doamna Sanda. Mara i-a dat cartonașul cu portocala desenată. A desenat și o coajă spiralată, ca un melc.
„Știu că vă place mirosul de portocală,” a zis Mara.
Doamna Sanda a dus cartonașul la nas, de parcă ar fi putut mirosi desenul. „Parcă chiar miroase. Mulțumesc, Mara. Ai avut grijă de preferințele tuturor. Și ai fost bună, chiar și când a fost greu.”
Mara s-a înroșit puțin. „Și Pis-Pis?”
Pis-Pis a apărut, liniștită, cu mustățile pline de firimituri invizibile. Doamna Sanda a mângâiat-o.
„Pis-Pis a avut preferința să guste,” a zis doamna Sanda. „Dar preferința noastră e să fim blânzi. Data viitoare punem biscuiții mai sus.”
Mara a râs. „Pe raftul de super-sus. Unde doar girafa poate ajunge.”
La finalul zilei, copiii au făcut un cerc. Fiecare a spus un lucru frumos despre altcineva. Cuvintele au zburat prin aer ca niște inimioare ușoare: „Mulțumesc”, „Îmi place”, „Ești bun”, „Ești amuzant”.
Mara a primit și ea: „Mara e atentă”, „Mara e curajoasă”, „Mara e o super-înnodătoare”.
Când mama a venit să o ia, Mara și-a strâns săculețul. Înăuntru erau câteva resturi: o panglică, un creion mov, un cartonaș rămas și două biscuiți- stea pentru acasă.
Înainte să plece, Mara s-a aplecat spre Pis-Pis. „Data viitoare îți fac un biscuit în formă de pește,” a șoptit ea. „Dacă asta e preferința ta.”
Pis-Pis a făcut „mrrr” și a clipit ca o promisiune.
În hol, Mara a tras șnurul săculețului și l-a închis bine. A făcut un nod mic, sigur, ca o inimă legată de alta.
„Gata,” a zis ea, mulțumită. „Sacul e închis. Ziua a fost… potrivită.”
Și a plecat ținându-l strâns, cu pași ușori, ca și cum mergea pe o alee plină de confetti invizibile, care se numeau prietenie.
