Capitolul 1: O umbrelă sub pat
Sara era o fetiță de nouă ani, cu ochi mari și păr castaniu prins mereu în două cozi. Îi plăcea să citească povești despre curaj, eroi și aventuri, dar, când stingea lumina, inima ei bătea mai repede. De fiecare dată când se pregătea de somn, o teamă veche apărea: frica de întuneric.
În camera ei, lucrurile păreau să se schimbe odată cu lăsarea serii. Jucăriile de pe rafturi, atât de vesele ziua, păreau să o privească serios. Perdeaua dansa ușor în bătaia vântului, iar Sara își trăgea păturica până sub bărbie.
"Mama, poți să lași ușa deschisă?" întreba ea în fiecare seară.
"Desigur, iubita mea," răspundea mama cu voce caldă. "Lumina de pe hol o să rămână aprinsă, iar eu sunt aici, la câțiva pași distanță."
Sara închidea ochii strâns. Își imagina tot felul de umbre sub patul ei. "Dacă acolo e ceva?" se gândea, dar nu spunea nimic cu voce tare. Îi era rușine să recunoască, pentru că prietenele ei păreau atât de curajoase.
Într-o seară, când a încercat să adoarmă, a auzit o voce mică-și-șoptită: "Sara, ai văzut cât de liniștită e casa când toată lumea doarme?" Era fratele ei mai mic, Darius, care venise să-și recupereze ursulețul de pluș.
Sara a zâmbit. "Eu nu prea reușesc să dorm când e așa de întuneric," i-a mărturisit ea, în șoaptă.
Darius a luat ursulețul și a dat să plece, dar s-a întors și a spus: "Poate că umbrele sunt doar umbre. Eu când mi-e frică, îmi imaginez că sunt părți dintr-un desen uriaș pe care îl pictează noaptea."
Sara s-a gândit la asta. Poate că umbrele nu erau chiar atât de fioroase.
Capitolul 2: O noapte cu vânt și povești
În noaptea următoare, vântul s-a stârnit mai tare. Crengile băteau în geam, iar Sara a sărit în pat, acoperindu-se cu pătura ei pufoasă cu steluțe. Îi era teamă să se uite spre fereastră, dar și mai teamă să nu se uite.
"Mama, pot să dorm cu tine?" a întrebat ea, cu voce stinsă.
Mama a venit, i-a sărutat fruntea și s-a așezat pe marginea patului. "Sara, vrei să-ți spun o poveste despre o fetiță curajoasă, care s-a împrietenit cu întunericul?"
Sara a dat din cap, curioasă. Mama a început să povestească despre o fetiță care se temea de umbre, dar care, într-o noapte, a decis să le cunoască. Le-a privit atent și a descoperit că una era doar un ursuleț, alta era ghiozdanul lăsat pe jos, iar alta era... o umbrelă uitată sub pat.
"Umbrela era acolo ca să o apere de ploaie, nu să o sperie," a explicat mama.
Sara a râs încet. "Poate și umbrele mele sunt tot lucruri bune, doar că le văd altfel noaptea."
Mama a strâns-o la piept. "Toți avem frici, Sara. Important este să le cunoaștem și să vedem ce se ascunde în spatele lor."
Sara a adormit cu gândul la umbrele prietenoase.
Capitolul 3: O zi la școală și o idee nouă
La școală, Sara a ascultat cu atenție povestea pe care doamna învățătoare o citea clasei: era despre un băiat care nu se temea de nimic. Toți copiii au început să povestească despre fricile lor. Unul se temea de câini, altul de înălțime, iar o fată s-a rușinat și a spus încet că se teme de întuneric. Sara a ridicat și ea mâna.
"Și eu mă tem de întuneric," a spus, cu vocea tremurândă. "Dar încerc să mă împrietenesc cu el."
Copiii au început să râdă, dar nu cu răutate. Un băiat a spus: "Eu, când mi-e frică, cânt încet. Așa uit de teamă." O altă fată a spus: "Eu țin lângă mine o lanternă mică. Dacă mă sperii, o aprind și văd că nu e nimic acolo."
Sara a simțit că nu e singură. Frica de întuneric nu era o rușine, ci o parte din ea care putea fi înțeleasă.
Pe drumul spre casă, s-a gândit că poate ar putea să deseneze umbrele din camera ei, să le dea nume și să le transforme în personaje simpatice. Deja în mintea ei, umbrele nu mai păreau atât de înspăimântătoare.
Capitolul 4: Sara și umbrele dansatoare
Seara, după ce s-a spălat pe dinți, Sara a luat o foaie și creioane colorate. A desenat patul, dulapul, ursulețul și umbrele lungi de pe perete. Fiecărei umbre i-a dat un nume: una era Luli, altă era Căpșunica, iar alta era Bob. Luli purta o pălărie mare, Căpșunica era roz, iar Bob avea ochelari rotunzi.
Când s-a făcut întuneric, Sara a privit spre umbrele de pe perete. Și-a imaginat că Luli îi făcea cu mâna, Căpșunica dansa, iar Bob citea o carte la lumina lunii.
În loc să se teamă, Sara a început să râdă ușor. "Noapte bună, Luli! Noapte bună, Căpșunica! Noapte bună, Bob!" a șoptit ea.
Mama a venit să o sărute de noapte bună. "Ce faci, Sara? Te simți bine?"
"Da, mama. M-am împrietenit cu umbrele mele. Nu mai sunt atât de sperioasă ca înainte."
Mama a zâmbit larg. "Sunt mândră de tine, draga mea. Să știi că fiecare om are o frică. Important e să nu lăsăm frica să ne oprească din a ne bucura de viață."
Sara a închis ochii, simțindu-se mai curajoasă ca niciodată.
Capitolul 5: O noapte liniștită și o promisiune
În acea noapte, Sara a adormit fără să ceară ușa deschisă. Când s-a trezit, soarele răsărise deja, iar camera era plină de lumină. S-a ridicat din pat și s-a uitat sub pat: acolo era numai umbrela mamei, uitată de data trecută.
La micul dejun, Sara i-a spus lui Darius: "Știi, nu mai mi-e atât de frică de întuneric. Umbrele sunt doar umbre, iar eu sunt mai puternică decât cred."
Darius a râs și a spus: "Poate că și eu o să-mi fac prieteni din umbre când o să fiu mare ca tine!"
Sara s-a simțit mândră. Știa că frica nu dispăruse de tot, dar învățase să o cunoască și să nu o lase să o oprească. A promis că atunci când va mai simți teamă, va încerca să se împrietenească cu ea, să o privească cu blândețe și să nu se rușineze.
La școală, când o colegă a spus că îi e teamă de întuneric, Sara i-a zâmbit. "Vrei să-ți povestesc despre umbrele mele dansatoare?"
Astfel, Sara a descoperit că fiecare frică ascunde o poveste, iar fiecare poveste aduce un strop de curaj.
Seara, înainte să adoarmă, Sara și-a amintit de toate umbrele prietenoase și s-a simțit în siguranță. Camera era liniștită, iar inima ei era plină de pace. A adormit cu zâmbetul pe buze, știind că, orice-ar fi, nu e niciodată singură cu fricile ei, ci le poate privi cu blândețe, ca pe niște vechi prietene.
