Capitolul 1 – Trei prieteni și un ceas grăbit
Mara, Andrei și Tibi ieșeau în șir de la clubul de după școală, cu ghiozdanele legănându-se ca niște bărci mici. Afară mirosea a ploaie, iar norii se îngrămădeau ca niște perne gri. În sală, doamna Vali strângea jocurile de pe masă, iar ceasul de pe perete făcea tic-tac, parcă mai tare decât de obicei.
Tibi avea un aparat auditiv roșu, lucios, pe care îl purta cu mândrie. Îi plăcea să spună că îl ajută să prindă "șoapte de pasăre" și râsete stropite cu apă. Andrei, mereu curios, ținea în mână un carnețel cu idei pentru experimente. Mara își împăturea cu grijă o batistă cu floricele, cadou de la mama, și o punea în buzunarul de la uniformă.
— Azi vine mama mai târziu, a spus ea, încercând să pară liniștită. A zis că are o ședință scurtă. Scuurtă… sper.
Andrei a zâmbit prietenos:
— Nicio grijă, mai avem puțin din puzzle-ul cu harta orașului. Trec minutele mai repede când lipim străzi.
— Și pot să te învăț un joc nou cu respirații, a adăugat Tibi. M-a ajutat la medic când am așteptat mult. Îl cheamă “respirația pătrată”. Sună serios, dar e ca un joc lego.
Mara a dat din cap, dar în stomac îi flutura o mică neliniște, ca o pasăre care nu-și găsește locul. Îi plăcea să știe exact când vine mama. Când cineva întârzia, mintea ei începea să inventeze tot felul de scenarii. Ceasul ticăia, iar ploaia a început să țeasă perdele subțiri pe fereastră.
— Să facem puzzle-ul, a zis ea, tragând aer în piept. Dar, dacă nu vine la timp… dacă…?
— Dacă se întâmplă ceva, ne spune, a liniștit-o doamna Vali. Ești aici cu noi, într-un loc sigur. Eu am telefonul. Și, între timp, noi trei suntem o echipă bună la așteptat.
Mara a zâmbit puțin. O echipă bună la așteptat. Era un început.
Capitolul 2 – Ploaia și minutele lungi
Pe măsură ce ploaia bătea în geam, sala s-a golit treptat. Părinții au intrat cu umbrele lucitoare, au chemat copii, au spus “pe curând!” și au plecat. Au rămas doar cei trei prieteni, doamna Vali și un ceas care parcă învățase să numere încet.
— E deja patru fără zece, a mormăit Mara. Mama zicea la patru. Poate tramvaiul… Poate…
Andrei s-a apropiat de fereastră și a privit strada lucioasă, ca o panglică umedă.
— Poate e doar aglomerat. Ploaia încetinește tot. Uite, și frunzele au rămas lipite de asfalt, parcă stau la rând.
Tibi a râs:
— Și ceasul stă la rând să ajungă la patru! Dar putem să-l păcălim: facem ceva între timp.
Mara simțea cum grija îi urcă până la gât ca o scară. În piept, inima îi bătea repede, ca atunci când aleargă la ora de sport. Își ținea batista aproape, o atingea cu vârful degetelor. Doamna Vali a observat și s-a apropiat cu o voce caldă:
— Vrei să-i trimit un mesaj mamei tale? Îi scriu că ești bine și că o aștepți aici. Apoi ne uităm dacă răspunde.
Mara a dat din cap. A auzit vibrația scurtă a telefonului, ca un țârâit de libelulă. “Sunt pe drum. Ploaia a oprit tramvaiul în stație. Ajung în 20 de minute. Pup,” a citit doamna Vali.
Douăzeci de minute! Pentru Mara, păreau un munte lung de urcat. A închis ochii o clipă și i-a deschis iar.
— Douăzeci de minute sunt… multe, a șoptit ea.
— Douăzeci de minute sunt destul cât să facem ceva bun, a spus Tibi. Vrei să încerci respirația pătrată? Patru numărări inspir, patru țin, patru expir, patru țin. Ca la colțurile unui pătrat.
— Și eu număr cu tine, a adăugat Andrei. Facem un pătrat invizibil în aer. Când terminăm trei pătrate, verificăm ceasul. E experimentul nostru.
Mara s-a așezat pe scaun. Tibi i-a arătat cu degetul în aer un pătrat imaginar, iar Andrei a ținut ritmul, ca un metronom blând: unu, doi, trei, patru… Apoi iar. După trei pătrate, inima Marei bătea mai domol, iar gândurile nu mai alergau așa de repede.
— Parcă am apăsat pe butonul încet, a zis ea uimită.
Capitolul 3 – Planul de așteptare curajoasă
— Acum, partea a doua, a zis Tibi, ridicând un deget ca un profesor glumeț. Jucăm “Detectivul celor cinci lucruri”.
— Îl știu! a tresărit Andrei. Caut cinci lucruri pe care le văd, patru pe care le aud, trei pe care le simt, două pe care le miros, unul pe care îl gust. Începi tu, Mara?
Mara a privit în jur, ca și cum ar fi deschis o ușă spre detalii noi. A văzut:
— Cinci lucruri: banda galben-neagră de pe marginea covorului, stropii care alunecă pe geam, mânerul albastru al ușii, firul roșu de la aparat, Tibi, îmi place culoarea! — și un abțibild cu un rânjet pe sertar.
Toți au râs. Apoi a închis ochii puțin:
— Patru lucruri pe care le aud: ploaia, tic-tacul, pașii doamnei Vali, și… stomacul lui Andrei?
— Scuze, a murmurit Andrei, roșind, dar râzând. Mi-e puțin foame.
Au continuat: Mara a simțit țesătura batistei, netezimea scaunului și căldura palmei lui Tibi când i-a dat un high-five. A mirosit hârtie proaspătă și cafeaua slabă de pe biroul doamnei Vali. A gustat o bucățică de măr din pachetul ei.
— Ei, cum e? a întrebat Tibi.
— Parcă mintea mea s-a așezat, a spus Mara. Nu mai fuge înainte, stă cu mine aici.
— Pasul trei, a intervenit Andrei, cu voce de antrenor: împărțim așteptarea în bucăți mici. Facem un mini-plan: până la și zece lipim trei străzi din puzzle. Până la și douăzeci, scriem pe o hârtie “Lucruri pe care le pot face când aștept.” Până la și treizeci, povestești o glumă.
— Ce glumă? a ridicat sprâncenele Mara.
— Una cu un ceas care se grăbește. A alunecat pe minute! a chicotit Tibi. Bine, nu-i grozavă, dar e a noastră.
Mara a râs cu poftă, iar râsul i-a destins umerii. Apoi a luat un creion și a scris pe o foaie: “Când aștept, pot să respir în pătrat. Pot să fiu detectiv. Pot să împart timpul în bucăți. Pot să-mi amintesc: sunt în siguranță, nu sunt singură, oamenii mei vin.”
— Poți să adaugi: pot să cer ajutor, a spus doamna Vali, lăsând o cană cu apă pe masă. Și pot să-mi vorbesc frumos: “Bravo mie că aștept curajos.”
— Bravo mie că aștept curajos, a repetat Mara încet. Sună bine.
Și-au pornit mini-planul. Au lipit străzi pe harta din puzzle, făcând glume despre cum traficul de pe Strada Libertății e blocat de furnici cu umbrele. Andrei a desenat pe margine un tramvai cu față zâmbitoare. Tibi i-a arătat Marei cum să numere pașii din sală până la fereastră, pe ritmul tic-tacului, ca un dans încet. Între timp, telefonul doamnei Vali a vibrat din nou: “Am eliberat stația. Mai am trei opriri.”
— Trei opriri! a exclamat Mara. Adică trei bucăți. Pot să duc trei bucăți.
— Fix, a spus Tibi. Bucata unu: apă. Bucata doi: gluma cu ceasul. Bucata trei: un moment de liniște, punând palma pe piept și simțind bătăile inimii. Așa îți spui: “Sunt aici. E bine.”
Mara a făcut tot ce au zis. Cu palma pe piept, a simțit cum inima îi bate acum ca un toboșar calm. Și, în loc să se certe în gând, și-a spus: “Pot să aștept. Pot.”
Capitolul 4 – Îmbrățișarea de la final și lecția păstrată
Când ploaia s-a transformat în picuri rari, din stradă s-a auzit clinchetul familiar al tramvaiului. Mara s-a ridicat, ținând batista în buzunar ca pe un talisman. Pe ușă a apărut mama ei, cu părul puțin ud și ochii plini de griji, dar și de zâmbet.
— Scumpa mea, îmi pare atât de rău că am întârziat! Tramvaiul a stat în stație, a explicat mama, îmbrățișând-o. Îmi tremură genunchii de la alergat.
— Eu am așteptat, a zis Mara, cu voce mică, dar mândră. Adică… am învățat să aștept. Cu prietenii mei. Am făcut un plan, și am respirat în pătrat, și am fost detectiv. Și doamna Vali a scris mami și…
Mama a privit-o uimită, apoi s-a plecat la nivelul ei, ținându-i mâinile.
— Sunt foarte mândră de tine. Ai fost curajoasă. Mulțumesc, copii. Mulțumesc, doamna Vali.
— A fost echipă, a ridicat Andrei mâna pentru un high-five general.
— Și Maria a făcut față ca un campion, a adăugat Tibi. Eu am adus doar pătratul. Ea a pus inima.
Pe drum spre casă, Mara a mers alături de mama, povestind fiecare pas: cum au lipit străzile, cum au numărat sunetele, cum și-a spus: “Bravo mie că aștept curajos.” Mama asculta cu atenție, aprobând, punând întrebări. Picioarele lor călcau prin bălți mici, făcând “plosc-plosc”.
Seara, după duș, cu părul înfășurat într-un prosop ca o turbană de poveste, Mara a lipit foaia de la club pe peretele de lângă pat: lista cu “Lucruri pe care le pot face când aștept”. A mai adăugat o propoziție, cu litere rotunde: “Când nu știu, pot să întreb. Când mi-e teamă, pot să respir. Când e greu, pot să împart.”
Apoi și-a aprins veioza, care făcea o lumină caldă, galbenă, ca mierea. Prin geam, luna se arăta printre nori, rotundă și liniștită, ca un ceas care nu se mai grăbește.
— Mami, a întrebat ea încet, stând cu bărbia pe brațul mamei, crezi că așteptarea e ca o călătorie?
— Uneori da, a răspuns mama. O călătorie în care înveți despre tine. Despre cum ești curajos, chiar și când ți-e teamă. Despre cum prietenii sunt ca niște faruri care te ajută să vezi drumul. Și despre cum faptele reale – un mesaj, o ușă închisă, o cană cu apă – sunt ca ancorele care te țin pe loc, să nu te ia valul gândurilor.
Mara a zâmbit. A simțit din nou batista în buzunarul pijamalei și a atins-o ușor. Nu mai era un talisman de panică, ci o amintire că a reușit. A închis ochii și a mai făcut un pătrat de respirație, mic, discret, ca un salut către ziua care trecuse.
A doua zi la școală, când colegul lor Dan a spus că îi e frică să aștepte rândul la dentist, Mara i-a arătat lista. Tibi i-a arătat pătratul, Andrei i-a propus un mini-plan. Dan a zâmbit nesigur, dar a încercat.
— Eci… cred că pot, a spus el, strâmbând din nas, ca și cum ar mușca dintr-un măr puțin acrișor.
— Poți, i-a răspuns Mara. Nu ești singur.
Iar ceasul de pe perete, în loc să ticăie grăbit, părea să cânte încet, ca o baterie liniștită într-o formație de prieteni. În pauză, cei patru au alergat în curte, iar Mara și-a amintit cum a simțit, pentru prima dată, că așteptarea nu e un balaur, ci un drum care poate fi parcurs cu pași mici, cu aer în piept și cu oameni lângă tine.
În seara următoare, când mama i-a spus că va reveni într-un sfert de oră din magazin, Mara s-a așezat la birou. Și-a lipit foaia mai drept, a făcut un pătrat de respirație și a început să scrie: “Astăzi am așteptat fără să mă sperii.” Apoi a adăugat, cu un zâmbet: “Și mâine, dacă va fi nevoie, o să pot din nou.”
