Capitolul 1: Dimineața în Piața Troscotului
Mă numesc Umbrela și, deși mulți cred că sunt doar bună la ploaie, adevărul e cu totul altul. Sunt expertă în povestiri năstrușnice și aventuri pe care nu le poate verifica nimeni! De când mă știu, am trăit lucruri nemaiauzite, iar dacă nu mă credeți, e vina voastră. Astăzi, însă, am pornit spre Piața Troscotului, locul unde totul devine magic... măcar până la prânz.
Soarele apărea leneș dintre acadelele de nori. Prin piață foșneau mături cu personalitate, căni cu chef de dans și, desigur, vânturau zvonuri despre vrăjitoarea Mărgărina, care-și pierduse ochelarii.
„Cine-a văzut ochelarii Mărgărinei?” strigă cu voce zgomotoasă un taburet saltăreț.
Eu, desigur, am răspuns imediat: „Am văzut! Erau agățați de coada unei bufnițe, care făcea jonglerii cu mingi de zmeură, pe la fântână!”
Toată lumea se uită la mine cu ochi de cauciuc topit.
„Serios?” întreabă un ceainic, sceptic.
„Sigur! Și după aia, ochelarii au sărit direct în buzunarul Mantalei Fermecate, care a început să danseze cazacioc,” am continuat, sigură pe mine.
Nimeni nu părea convins, dar povestea era bună și, știm cu toții, fără povești, nicio dimineață nu-i veselă.
Am pornit în căutarea ochelarilor, convinsă că voi fi eroul zilei. Pe drum, am zărit o pălărie cu pene mov, care tremura misterios. Era Pălăria-Confesor, vestită în piață pentru faptul că dă sfaturi... nu mereu bune.
„Umbrelă, dragă,” m-a șoptit conspirativ, „dacă vrei să găsești ochelarii, caută pe cineva care se uită mereu la sine însuși!”
Am chicotit. Toată lumea știa la cine se referă: la cavalerul Oglindilă!
Capitolul 2: Cavalerul Oglindilă și Oglinda Nemuritoare
Cavalerul Oglindilă era cel mai chipeș... după părerea lui. Umblă mereu cu o armură strălucitoare și o oglindă pe care o ungea cu cremă de mâțișori, să nu se aburească.
L-am găsit în piață, admirându-se.
„Bună, Oglindilă!” am spus veselă. „Nu cumva ai văzut niște ochelari rătăciți pe undeva? Poate s-or fi reflectat în oglinda ta!”
Oglindilă s-a întors, cu o sprânceană ridicată.
„Umbrelă, nu vezi cât sunt de ocupat? Încerc să-mi prind zâmbetul perfect! Ochelarii ar strica tot farmecul,” a spus, privind cu dragoste oglinda.
Pălăria-Confesor apăru dintr-un tufiș:
„Întreabă-l dacă și-a văzut nasul astăzi. Cică, dacă-ți vezi nasul în oglindă, primești magie gratis!” a șoptit ea, de data asta cu voce gingașă.
Am râs în șoaptă și am întrebat: „Oglindilă, ți-ai văzut astăzi nasul? Poate ai văzut și ochelarii Mărgărinei pe-acolo!”
Cavalerul s-a apropiat de oglindă, s-a holbat și, uluit, a strigat: „Ce-i asta? Un abțibild pe nasul meu!?”
În tumultul creat, am zărit o dunguliță de praf argintiu. Rândunicile șușoteau: „E dâra lăsată de licornul Diplodip!”
„Ei, ei, dar ce avem noi aici?” m-am gândit. Licornul Diplodip era cel mai sensibil la probleme „diplomatice”. Își schimba culoarea de fiecare dată când cineva uita să-i spună bună dimineața.
Capitolul 3: Incidentul diplomatic cu Licornul Diplodip
Am zbughit-o spre colțul pieței unde Diplodip făcea piruete elegante, cu coama plină de sclipici. Purta o eșarfă roz pe care scria cu litere strâmbe: „Nu mă supăra, sunt diplomatic!”
M-am apropiat, încercând să fiu politicoasă.
„Bună dimineața, Mărit Licorn al Bunei Dispoziții!” am spus, făcând o reverență (cât poate face o umbreluță ca mine).
Licornul s-a uitat la mine sceptic.
„Ai venit să-mi ceri scuze pentru că ai râs de copita mea în spirală ieri?” a întrebat, cu voce gălăgioasă.
Am dat să spun ceva, dar Pălăria-Confesor mi-a șoptit din nou: „Acum e momentul să-i spui că ai visat că-i cade coada dacă nu zâmbește!”
Am ignorat sfatul. Toată lumea știa că, dacă faci glume despre coada unicornului, primești ploaie de confetti pe cap.
Așa că am schimbat subiectul: „Mărit Licorn, ai văzut cumva niște ochelari pe undeva? Sunt ai Mărgărinei și numai un diplomat ca tine îi poate găsi!”
Licornul s-a înroșit de la vârf la copită (adică a devenit un fel de curcubeu agitat).
„Am văzut ceva ciudat! O pereche de ochelari dansa cu o brățară la fântână. Dar nu mi-au spus bună dimineața! Așa că nu le-am dat atenție.”
În acel moment, Mantaua Fermecată a intrat în scenă, ca un vârtej violet.
„Eu am găsit ochelarii, dar i-am împrumutat pentru o expoziție de modă!” a spus, făcând piruete spectaculoase.
„Expoziție de modă?” am zis, râzând. „Poate expoziție de bătăi de cap!”
Mantaua mi-a zâmbit ștrengărește. „Dacă îi vrei, trebuie să rezolvi testul prieteniei! Dar grăbește-te, la prânz vraja dispare!”
Capitolul 4: Testul Prieteniei și Oră Fixă
Nu era timp de pierdut! Mantaua a scos din buzunar o carte cu întrebări haioase. Prima întrebare: „Dacă un prieten face o prostie mare, râzi cu el sau îl ajuți să repare?”
„Le fac pe amândouă! Mai întâi râd, apoi repar!” am spus onest. Toți au râs în cor.
A doua întrebare: „Dacă găsești o brioșă magică, o împarți sau o păstrezi doar pentru tine?”
„O împart! Brioșa împărțită e de două ori mai gustoasă!” am strigat. Toată piața a aplaudat.
În sfârșit, Mantaua a zis: „Bravo, Umbrelă! Ai trecut testul! Acum vino să iei ochelarii!”
Dar ce să vezi? Ochelarii tocmai începeau să leviteze spre ceainicul curios. Era ora prânzului, iar toate vrăjile începeau să se destrame.
Am sărit cât am putut, încercând să prind ochelarii înainte să cadă în ceainic. Am tras cu piciorușul, am întins mânerul, și... buf! Am nimerit în capul lui Oglindilă, care se admira încă în oglindă.
„Ce se întâmplă? Îmi strici reflexia!” a țipat el.
În încurcătură, ceainicul s-a speriat, a vărsat ceai pe vârful cozii mele, iar licornul a strănutat un nor de confetti care ne-a făcut pe toți să arătăm ca niște prăjituri de sărbătoare.
Pălăria-Confesor a sărit pe capul meu: „Sfat! Orice problemă se rezolvă mai ușor cu râs!”
Avea dreptate. Toată piața a început să chicotească. Ochelarii au căzut lin pe nasul Mărgărinei, care abia a apărut printre noi, îmbrăcată cu cea mai colorată rochie.
Capitolul 5: Muzeul Prostioarelor Eroice
După atâta agitație, Piața Troscotului era plină de râsete și confetti. Mantaua Fermecată a propus: „Hai să deschidem un muzeu! Un muzeu al prostioarelor eroice!”
Toată lumea a fost încântată. Au adunat într-o cutie specială: abțibildul de pe nasul lui Oglindilă, ceainicul stropit, brățara de la fântână, o panglică din coama lui Diplodip, pălăria-Confesor, dar mai ales, povestea mea despre jongleriile bufniței.
„Fiecare erou are nevoie de prostioara lui!” a anunțat Mantaua. „Și în muzeul nostru, toți suntem eroi!”
Am râs, am pozat cu toții, am spus povești care, poate, n-au fost chiar adevărate, dar au fost grozave de jucat și de râs.
La final, Mărgărina m-a privit cald: „Fără Umbrelă și poveștile ei năstrușnice, viața ar fi tristă ca o ploaie fără stropi!”
Am clătinat fericită din mâner și am zis: „Adevărul e că orice zi devine eroină dacă știi să te joci cu ea!”
Așa s-a terminat aventura mea de azi, dar, cine știe, mâine poate găsesc șoseta pierdută a unei fantome sau pantoful zburător al unui domn crocodil… Oricum, totul e posibil în Piața Troscotului, acolo unde magia e doar un alt mod de a râde!
