Partea 1
În Orașul Mare de Mâine, clădirile erau înalte, lucioase și prietenoase. Pe pereți se unduiau ecrane moi, ca niște pături de lumină. Dacă le atingeai, se schimbau culorile: albastru, verde, roz.
Pe trotuar, săgeți luminoase se aprindeau și se stingeau încet. „Pe aici”, păreau să spună. Iar deasupra capetelor, holograme clare pluteau ca niște baloane: un nor, o floare, o inimă.
Doi băieței mergeau ținându-se de mână. Unul se numea Vlad. Celălalt se numea Matei. Aveau cam trei ani și pași mici, dar curajoși. Purtau ghiozdănele ușoare, cu stele desenate.
„Uite, Vlad”, zise Matei. „Ecranul ăla face soare!”
Pe un perete, ecranul moale arăta un soare mare și blând. Soarele clipi încet, ca și cum le făcea cu ochiul.
„Bună, Soare!”, spuse Vlad și râse.
În piața din mijlocul orașului, o hologramă mare arăta o hartă. Era o hartă simplă, cu drumuri colorate. Un cerc verde pulsa: „Parcul de pe acoperișuri”.
„Mergem la verde?”, întrebă Matei.
„Da”, spuse Vlad. „La verde e bine.”
Săgețile luminoase de pe jos îi ghidară. Trecură pe lângă o stație de autobuz-robot, care spunea încet: „Urcă, coboară, la revedere.” Dar ei nu urcară. Ei voiau să meargă pe jos, încet, să vadă tot.
Ajunseră la un lift mare, cu uși transparente. Înăuntru, un ecran moale arăta o frunză. Frunza se legăna, ca în vânt.
„Liftul spune că sus e grădină”, șopti Matei.
Ușile se deschiseră cu un „șșș”. Cei doi intrară. Liftul urcă lin, ca o bulă. Pe măsură ce urca, orașul se făcea mic. Ca un joc de cuburi.
Sus, ușile se deschiseră spre lumină.
Pe acoperiș era un parc! Iarbă verde, băncuțe rotunde, flori în ghivece mari. Și, peste tot, mici tuburi argintii care străluceau. Erau pentru apă.
„Mmm, miroase a frunze”, spuse Vlad.
„Și a flori”, spuse Matei.
Atunci îl văzură.
Un robot-jardinier se mișca încet printre ghivece. Avea corp rotund, ca o oală lucioasă. Avea două brațe subțiri, ca două ramuri. Și avea o pălărie verde, ca o frunză mare.
Dintr-un braț ieșea un furtun mic. Furtunul făcea „plip, plip, plip”. Picături de apă cădeau cuminți pe pământ.
Robotul se opri și îi privi. Ochii lui erau două cercuri albastre, luminoase.
„Bună”, spuse robotul, cu voce moale. „Eu sunt Roco. Ud acoperișurile.”
„Bună, Roco!”, spuseră băieții aproape în același timp.
„Putem să ne uităm?”, întrebă Matei.
„Da”, zise Roco. „Uitați-vă. Și puteți să mă ajutați.”
Vlad și Matei se lipiră de el, ca doi pui de rață după mama rață.
Roco udă un ghiveci cu roșii. Apoi udă un pom mic, care avea două mere. Apoi udă o floare galbenă, care părea să zâmbească.
„Robotule”, spuse Vlad, „apa vine din cer?”
Roco își mișcă pălăria-frunză.
„Apa vine din oraș”, spuse el. „Orașul strânge ploaia. O păstrează curată. Apoi o dă plantelor. Așa avem verde sus.”
Matei bătu din palme încet.
„Orașul e ca o cană mare!”, spuse el.
„Da”, râse Roco. „O cană mare și isteață.”
Partea 2
Roco porni spre marginea acoperișului. Acolo erau multe jardiniere lungi, pline cu salată. Holograme mici pluteau deasupra lor și arătau picături albastre. Picăturile însemnau: „Am nevoie de apă”.
„Uite, Matei”, zise Vlad. „Picături!”
„Picături, picături”, repetă Matei, fericit.
Roco ridică furtunul. „Plip, plip.” Salata se învioră. Holograma picăturilor se făcu mai mică, apoi dispăru.
„Bravo!”, spuse Vlad.
„Mulțumesc”, zise Roco. „Eu fac ud-ud. Voi faceți hei-hei.”
Merseră mai departe. Pe un ecran moale prins de o balustradă apăru un mesaj simplu: o frunză și un semn de întrebare. Apoi o săgeată spre o cutie mică, argintie.
Matei se apropie. „Ce e cutia?”
Roco se opri. „Cutia e bateria mea de apă. Ea trimite apă în furtun.”
Vlad își puse mâna pe bărbie, ca un om mare.
„Și dacă… dacă nu mai are apă?”, întrebă el.
Roco clipi. „Atunci eu spun: ‘Am nevoie de umplere'. Dar astăzi… hm… astăzi cutia face un sunet ciudat.”
Și chiar atunci se auzi: „bip… bip… bip”. Nu era tare. Era ca un pui de pasăre care cere de mâncare.
Matei se lipi de Vlad. Dar nu era speriat. Doar curios.
„Roco e bine?”, întrebă el.
„Sunt bine”, spuse Roco repede, blând. „Doar că am o supapă mică, mică, care s-a blocat. Se întâmplă uneori. Nu e nimic rău.”
Pe ecranul moale apăru o imagine: un robinet mic, și o mână care îl rotește încet. Apoi apăru o față zâmbitoare.
„Trebuie să rotim?”, întrebă Vlad.
„Da”, zise Roco. „Dar cu grijă. Cu degete mici și blânde.”
Matei își ridică degetele. „Eu am degete mici!”
Vlad râse. „Și eu!”
Roco se aplecă. Cutia argintie avea un buton rotund, ca o bomboană. Lângă el era desenată o picătură.
„Atingeți și rotiți puțin”, spuse Roco. „Un, doi.”
Vlad puse degetul. Matei puse și el degetul, lângă.
„Un”, spuse Vlad.
„Doi”, spuse Matei.
Rotiră încet. Butonul se mișcă. Se auzi un „clic” mic, ca o castanietă.
„Bip…”, zise cutia. Apoi tăcu.
Roco își aprinse ochii albastru mai tare. „Gata! Mulțumesc. Acum pot să ud iar.”
„Ura!”, șopti Matei.
„Ura!”, șopti Vlad, și amândoi se simțiră mari.
Roco porni furtunul. De data asta, apa nu mai făcea „plip”. Făcea „plip-plip” vesel, ca o melodie.
Udă trei ghivece la rând. Udă o floare mov. Udă un copăcel cu frunze lucioase.
Hologramele deasupra plantelor se schimbau. Picăturile albastre dispăreau, și apăreau inimioare verzi.
„Inimi!”, spuse Matei.
„Plantele sunt fericite”, spuse Roco.
Partea 3
Soarele de pe cer era cald, dar nu prea cald. Un vânt mic trecea printre frunze și făcea „fșș”.
Pe marginea acoperișului, orașul se întindea ca o mare de lumină. Ecranele moi de pe clădiri își schimbau culorile încet. Hologramele pluteau liniștite: un pește, o stea, un nor.
Roco îi duse pe băieți la o bancă rotundă. În fața băncii era o fântână mică, cu apă care curgea foarte încet. Apa era strălucitoare, ca sticla.
„Aici ne odihnim”, spuse Roco. „Și ascultăm orașul.”
„Orașul vorbește?”, întrebă Vlad.
Roco arătă spre pavaj. Săgețile luminoase se mișcau lent, ca niște licurici pe jos. „Orașul spune: ‘Ești în siguranță'. Și spune: ‘Urmează verdele'.”
Matei își sprijini capul de brațul lui Vlad. „Îmi place verdele.”
„Și mie”, spuse Vlad.
Roco scoase dintr-un sertar mic două sticluțe cu apă. „Pentru voi. Apă pentru băieți. Eu am apă pentru flori.”
„Mulțumesc”, spuseră ei.
Băură câte o înghițitură. Apa era rece și bună.
Apoi, Roco se ridică. „Mai avem un lucru. Ultimul.”
Îi duse la un colț unde era un acoperiș mai mic, ca o insulă. Acolo creștea o singură plantă: o floare albă, cu petale mari.
Deasupra ei plutea o hologramă în formă de lună.
„De ce lună?”, întrebă Matei.
„Floarea asta se deschide seara”, spuse Roco. „Orașul știe. Îi dă apă puțin, puțin. Nu mult. Ca să doarmă liniștită.”
Vlad se apropie. „Pot s-o salut?”
„Da”, zise Roco.
Vlad se aplecă. „Bună, floare.”
Matei făcu și el cu mâna. „Bună, floare.”
Roco lăsă două picături, doar două. „Plip. Plip.”
Floarea parcă străluci un pic.
Pe un ecran moale de lângă balustradă apăru un mesaj cu litere mari și simple: „MULȚUMIM, MICI AJUTOARE”.
„Noi suntem ajutoare!”, spuse Matei.
„Mici ajutoare”, corectă Vlad, zâmbind.
Se făcu după-amiază. Lumina deveni aurie. Săgețile de pe jos arătară spre lift, încet, ca și cum ar spune: „Acum e timpul să coborâm.”
Roco îi conduse până la ușile liftului.
„Mai vii cu noi?”, întrebă Matei.
Roco clătină pălăria-frunză. „Eu rămân aici. Plantele au nevoie de mine. Dar voi puteți veni iar. Mâine. Sau altă zi.”
Vlad întinse mâna. Roco îi atinse palma cu un deget metalic, cald de la soare.
„La revedere, Roco”, spuse Vlad.
„La revedere, Roco”, spuse Matei.
„La revedere, Vlad. La revedere, Matei”, spuse Roco. „Și mulțumesc pentru rotirea aceea mică. A fost foarte importantă.”
Liftul coborî lin. Orașul îi primi cu luminile lui blânde. Ecranele moi arătau acum un apus roz, ca o prăjitură cu căpșuni. Hologramele făceau drum de stele până acasă.
Vlad și Matei mergeau încet. Se țineau de mână. În mintea lor, pe acoperiș, Roco făcea „plip, plip”, iar plantele spuneau, fără cuvinte: „E bine. E verde. E liniște.”
