Capitolul 1: Semnalul care a făcut „poc”
În orașul Strălucimetria, unde semafoarele păreau că au personalitate și claxoanele compuneau melodii fără să vrea, super-eroul încurajator pe nume Căpitanul Curajel își freca fruntea sub casca lui lucioasă.
Talkie-walkie-ul de pe umăr scotea doar un „fșșșt” lung, ca o supă prea fierbinte.
— Curajel, mă auzi? repetă o voce din nimic. Sau din altă parte. Sau dintr-un colț de univers cu recepție bună.
— Te aud… adică nu te aud… adică aud doar aer nervos! mormăi el. Antena mea e praf.
Căpitanul Curajel avea super-puteri comice: putea transforma orice situație serioasă într-una ridicol de suportabilă. Nu fiindcă era neatent, ci fiindcă avea un talent rar: autoironia. Dacă se împiedica, saluta podeaua. Dacă greșea, făcea cu ochiul greșelii.
Și acum, problema era clară: fără antenă, talkie-ul era doar o broșă zgomotoasă.
— Am nevoie de o antenă. Una adevărată. Nu o sârmă îndoită din buzunar, șopti el, uitându-se la sârma îndoită din buzunar.
În fața lui se ridica un bloc modern, cu uși de sticlă și un afiș: „Acces interzis în localul de biciclete. (Bicicletele au drepturi.)”
— Perfect! spuse Curajel. Nimic nu zice „antene” ca un… local de biciclete.
Apoi, ca un super-erou calculat și discret, apăsă butonul de interfon.
În difuzor se auzi o voce somnoroasă:
— Da?
— Bună ziua! Sunt… uh… verificatorul de… roți. E o urgență cu… rotunjimea, improviză el.
O pauză. Apoi:
— A, iar. Intrați.
Ușa se deschise cu un „bip” victorios, de parcă tocmai trecuse un nivel la un joc.
Capitolul 2: Închisoarea de biciclete și domnul Clopoțel
Localul de biciclete mirosea a cauciuc, ploaie uscată și promisiuni sportive nerespectate. Bicicletele stăteau aliniate ca niște cai cuminți, fiecare cu personalitatea ei: una cu coșuleț plin de frunze, alta cu șa ruptă „dar cu suflet bun”, și una mică, furioasă, cu două abțibilduri: „TURBO” și „NU MĂ ATINGE”.
Curajel păși pe vârfuri, deși nu era nevoie. Nicio bicicletă nu avea gardian. Totuși, se simțea ca într-un muzeu unde exponatele te judecă.
— Bine, antenă, unde ești? șopti el.
Din umbră se auzi un „cling-cling” timid. Un clopoțel de bicicletă, atârnat pe un perete, vibra singur, ca și cum încerca să atragă atenția.
— Tu… ești antenă? întrebă Curajel.
Clopoțelul nu răspunse, evident. Dar Curajel avea talentul de a purta conversații cu obiecte când rămânea fără plan.
— Nu, nu, ai dreptate, îmi lipsește și mie disciplina, continuă el, dând din cap ca și cum clopoțelul îl certase.
Pe o masă, printre chei franceze și petice, zăcea o antenă telescopică, lucind ca un băț de magie pentru aparate vechi.
— Aha! triumfă el. Antena cea dreaptă, în sfârșit!
Când o apucă, antena se întinse brusc și îl pocni ușor peste cască: „țac!”
— Meritam, recunoscu el. N-am cerut voie.
Din spatele lui:
— Hei! Cine e acolo?
Curajel se întoarse. În ușă stătea un bărbat cu trening și cu o lanternă minusculă, de parcă lumina era pe dietă.
— Eu sunt… verificatorul de roți, repetă Curajel cu un zâmbet vinovat.
— În localul de biciclete la ora asta? întrebă omul. Și de ce porți… capă?
— E pentru… curent. Îmi ține spatele cald, zise Curajel, arătând spre capă ca și cum era o pătură de bun-simț.
Omul își îngustă ochii.
— Eu sunt administratorul, domnul Radu. Și nu cred că există „verificatori de roți” cu talkie pe umăr.
Talkie-ul, ca să fie de ajutor, scoase un „fșșșt” și apoi un sunet ca un râgâit electronic.
— Nici eu nu cred, recunoscu Curajel. Uitați, situația e simplă: am nevoie de antena asta ca să… ajut oameni. Și promit că o aduc înapoi. Cu semnal inclus.
Domnul Radu îl privi un moment, apoi oftă ca cineva care tocmai a pierdut o discuție cu realitatea.
— Dacă ești hoț, ești cel mai politicos hoț pe care l-am văzut.
— Mulțumesc. Mă străduiesc, spuse Curajel și se înclină, atingând din greșeală cu casca ghidonul unei biciclete. Bicicleta „TURBO” se clătină și clopoțelul ei făcu: „TRIING!”
— Atenție! țipă domnul Radu.
Bicicletele, de parcă auziseră o glumă bună, începură să se legene ușor una de alta. Era efectul domino, varianta „pedale și panică”.
Curajel îngheță.
— Nu e ce credeți! Nu am super-puterea de a… porni revolte biciclistice!
— Încă, mormăi domnul Radu.
Capitolul 3: Antena se comportă ca un spaghetti cu ambiții
Curajel își fixă antena pe talkie cu degete rapide. Apoi apăsă butonul.
— Test, test… Semnal, vino la mine! spuse el solemn, ca și cum vorbea cu un porumbel dresat.
Talkie-ul făcu: „BIP!” și apoi vocea de mai devreme izbucni, tare și clar:
— Curajel! În sfârșit! Avem o situație! O pisică e blocată într-un… automat de bilete!
Curajel clipi.
— Un automat de bilete?
— Da! Și pisica apasă butoanele! Acum toate biletele ies pentru… vapor!
— Noi n-avem vapor, șopti Curajel.
— Exact!
Curajel își drese vocea și își încordă umerii, ca un erou gata de acțiune. În clipa aia, antena telescopică se întinse încă o dată, ca un spaghetti cu ambiții, și se agăță de un suport de bicicletă. Curajel făcu un pas, antena nu făcu. Rezultatul: super-eroul se întoarse în jurul propriei axe ca un titirez confuz.
— Vedeți? îi spuse el domnului Radu, încercând să-și păstreze demnitatea în timp ce se deșuruba din situație. Nu fur. Doar… mă înnod.
Domnul Radu îl apucă de capă și îl opri.
— Bine, omul-în-noduri. Dacă ai de gând să salvezi pisici și să oprești bilete pentru vapor, fă-o repede. Dar fără să-mi dărâmi… populația de biciclete.
— Promit. Și pentru că sunt un super-erou încurajator, vă încurajez să aveți încredere în mine.
— Mă simt încurajat până la nivelul „îmi tremură genunchii”, zise domnul Radu.
Curajel făcu un salut exagerat și porni spre ieșire. Antena se bălăngănea ca o coadă de cometă.
— Curajel? se auzi iar vocea din talkie. Te grăbești?
— Da. Dar cu stil. În mod ideal, fără să mă agaț de mobilier urban.
Când ajunse la ușă, își dădu seama de un detaliu mic, dar important: ușa era cu acces pe cartelă.
Curajel se întoarse încet spre domnul Radu, cu un zâmbet care spunea „șah mat, realitate”.
— Domnule Radu… dumneavoastră aveți cartela.
— Aha, zise domnul Radu. Deci nu ești hoț. Hoții pleacă mai ușor.
— Eu sunt mai mult… un turist în propriile mele probleme.
Domnul Radu scormoni după cartelă, o apropie, ușa făcu „bip” și se deschise. Curajel se opri o secundă.
— Mulțumesc. Și… îmi pare rău pentru clopoțelul „TURBO”. I-am spus că e curajos, dar cred că s-a luat prea în serios.
— Bicicletele mele au suficient curaj. Tu ai nevoie de… coordonare, zise domnul Radu.
— Lucrez la asta. Pas cu pas. Uneori pas cu rotație.
Capitolul 4: Pisica, biletele și planul „Nu te panica”
În fața automatului de bilete din stația modernă, lumea se strânsese ca la un spectacol. Pe ecran clipea: „BILET VAPOR - 9999 lei”. Sub ecran, o labă păroasă apăsa butoane cu hotărâre.
O doamnă cu o umbrelă enormă striga:
— Nu mai apăsa, pisico! Ne falimentezi!
Pisica, evident, apăsa și mai tare. Din interior se auzeau „miau!” și „bip!” într-un duet dubios.
Curajel își potrivi casca, își ridică bărbia și își activă vocea de super-erou… adică vocea lui normală, dar cu mai multă convingere.
— Cetățeni ai Strălucimetriei! Nu vă speriați! Pisica are doar… ambiții turistice!
— Cine ești tu? întrebă un băiat cu skateboard.
— Sunt Căpitanul Curajel. Super-erou încurajator. Pot să transform panica în râs și râsul în… ceva mai suportabil.
Skateboardistul dădu din cap.
— Sună util. Dar cum scoți pisica?
Curajel își apropie talkie-ul.
— Avem o pisică blocată. Aveți un plan?
Din talkie se auzi:
— Plan? Da. Să nu te panichezi. Și eventual să nu bagi degetele unde nu intră normal degetele.
— Perfect! zise Curajel. Planul meu preferat: „Nu te panica”. Îl aplic des, chiar și când caut șosete.
Se apropie de automat și bătu ușor în carcasă.
— Bună, pisică. Sunt Curajel. Am auzit că-ți place vaporul.
Pisica miorlăi și automatul scoase încă un bilet.
— Uite, continuă Curajel, îți propun o înțelegere: tu ieși, eu îți găsesc ceva mai bun decât un vapor imaginar. De exemplu… o cutie adevărată.
Pisica se opri din apăsat, ca și cum „cutie” era un cuvânt magic.
Curajel scotoci rapid în buzunar și scoase… o batistă. Apoi încă un buzunar: o sârmă îndoită. Apoi încă unul: un baton de cereale zdrobit.
— Autoironie, își șopti el. Buzunarele mele sunt un documentar despre alegeri proaste.
În cele din urmă, găsi un ambalaj mic de carton de la o brioșă. Îl deschise ca pe un cadou.
— Cutie! anunță el.
Pisica miorlăi din nou, își împinse capul spre fanta de ieșire și… rămase blocată și mai tare.
Mulțimea oftă în cor.
Curajel ridică mâinile.
— Ok, ok. N-am zis că sunt super-erou al mecanicii fine. Sunt super-erou al… optimismului.
Atunci observă antena talkie-ului: lungă, subțire, elastică. Îi veni o idee.
— Anteno, zise el, azi îți câștigi existența.
Îndoi ușor antena, o strecură pe lângă pisică și folosi vârful ca să împingă un buton interior. Automatului îi scăpă un „clanc” și o ușiță laterală se deschise.
Pisica ieși ca o săgeată pufoasă, sărind direct în „cutia” de brioșă, care era mult prea mică. Dar pisicile au logica lor: dacă intră capul, intră și restul, chiar dacă restul iese pe lateral.
Mulțimea izbucni în râsete și aplauze.
— Ura! strigă băiatul cu skateboard. Ai salvat economia de bilete pentru vapor!
Curajel se înclină, dar antena îi atinse fruntea și îi împinse casca puțin pe ochi.
— Mulțumesc. Am muncit cu… capul înainte.
Pisica îl privi, apoi îi atinse ușor mănușa cu laba, ca un salut scurt și important.
— Vedeți? zise Curajel. Asta e semnătura mea oficială: un „miau” și o lecție despre modestie.
Capitolul 5: Înapoi în localul de biciclete și gluma care s-a întors
Curajel reveni la bloc cu pisica în „cutia” ei, care acum arăta ca o pălărie strâmbă. Domnul Radu îl aștepta în fața ușii, cu brațele încrucișate.
— Te-ai întors. Deci chiar nu ești hoț, zise el.
— V-am spus. Eu doar împrumut haosul și îl dau înapoi, mai ordonat… uneori.
Curajel ridică antena.
— Am folosit-o doar pentru o salvare. Nicio bicicletă nu a fost rănită. În afară de orgoliul meu, dar el se repară singur.
Domnul Radu deschise ușa și intrară în local. Bicicletele stăteau liniștite, ca și cum nici nu încercaseră să pornească o rebeliune.
— Antena e a unui radio vechi, zise domnul Radu. O țin aici pentru că… nu știu. Pentru că mi-e rușine să arunc lucruri care încă pot face „bip”.
Curajel încuviință.
— Și mie mi-e rușine să arunc încercările mele eșuate. Dar, din fericire, ele mă țin amuzant.
Scoase antena din talkie, o șterse cu batista și i-o întinse cu grijă.
— Mulțumesc. Și… îmi pare rău că am intrat cu pretextul „rotunjimii”.
Domnul Radu luă antena și o privi, apoi se uită la Curajel.
— Sincer? A fost cel mai interesant lucru care s-a întâmplat aici de luni întregi. Dar dacă mai vii, intri pe ușă ca un om normal.
Curajel ridică două degete ca un salut.
— Ca un om normal pot încerca. Nu garantez. Normalitatea îmi cade uneori din mână.
În clipa aia, bicicleta „TURBO” făcu „tring!” singură, ca un ultim comentariu. Curajel se uită la ea.
— Și tu ai autoironie, frumoaso. Respect.
Domnul Radu ridică o sprânceană.
— Vorbești cu bicicletele?
— Doar când au replici bune.
Capitolul 6: Marșul tăcut
Seara se lăsă peste Strălucimetria ca o pătură subțire. Luminile orașului clipeau, iar trotuarele zumzăiau cu pași grăbiți. Curajel, cu talkie-ul din nou „mut” și fără antenă, se opri la colțul străzii.
Pisica, eliberată și acum fericită, se așezase lângă o fată care râdea și îi arăta biletele pentru vapor ca pe niște trofee.
Curajel își ridică mâna să salute lumea, dar apoi se opri. Își aminti ceva: uneori, după atâtea „bip”-uri, glume și încurajări, cel mai bun final e liniștea.
Se întoarse spre domnul Radu, care ieșise și el din bloc, și spre câțiva oameni care încă îl recunoșteau.
Curajel își puse un deget la buze. Nu ca un profesor sever, ci ca un actor care anunță ultima scenă.
Toți înțeleseră dintr-o privire, de parcă orașul însuși decisese să joace o farsă inversă: o comedie fără replică.
Așa că au pornit împreună pe trotuar, într-un marș tăcut și caraghios de solemn: Curajel în capă, domnul Radu cu mâinile în buzunare, skateboardistul împingându-și placa fără zgomot, doamna cu umbrela uriașă ridicând-o ca un steag mut, iar pisica pășind în față, ca o generală mică și pufoasă.
Nimeni nu spuse nimic. Doar pașii lor făceau un ritm blând.
Curajel zâmbi în sinea lui: un super-erou care caută antene și găsește, din când în când, liniște. Și, mai ales, curajul de a râde de propriile încurcături.
Marșul tăcut continua, iar orașul, pentru o clipă, părea că ascultă.
