Capitolul 1: Eroina cu pelerină și… dozator
În Orașul Luminat, unde semafoarele păreau mereu grăbite și trotuarele miroseau a covrigi calzi, trăia o super-eroină pe nume Mira, cunoscută pe afișe, în șoapte și în câteva meme ca „Miracol”. Avea o pelerină roșie, o mască albastră și un zâmbet care spunea: „Totul e sub control!”, chiar și atunci când… nu era.
Puterea ei? Mira putea manipula energia: să aprindă felinare cu un deget, să încarce telefoane la distanță și să creeze scuturi strălucitoare. Doar că energia îi ieșea uneori pe nas. La propriu. Când strănuta, se aprindeau becurile pe două străzi.
Într-o după-amiază, după ce salvase o pisică blocată pe un balcon (pisica fusese, de fapt, blocată în spatele unei uși deschise, dar Mira nu comentase), eroina s-a oprit în fața parcului „Planetarium”, o plaine de joacă modernă, cu tobogane ca rachetele și leagăne care scârțâiau ca niște viori începătoare.
„Am nevoie de ceva nou,” își spuse Mira, punând mâna pe șold ca într-o poză de revistă. „Ceva… util. Ceva… delicios!”
În aceeași clipă, un băiat cu cască de bicicletă pe cap, deși ținea bicicleta în mână, strigă:
— Doamnă Miracol! Ne e sete! Fântâna nu merge!
Mira își ridică sprâncenele. Sete? Într-o plaine de joacă? Asta era o urgență foarte serioasă. Aproape la fel de serioasă ca atunci când cineva scapă o înghețată pe jos.
— Nu vă faceți griji, cetățeni mici și energici! declară ea. O să instalez un… colț de băuturi!
Copiii se uitară la ea ca la un magician care tocmai promisese să scoată un hipopotam dintr-un ghiozdan.
Mira își scoase din rucsac (da, super-eroii au rucsacuri; altfel unde pui sandvișul?) un aparat portabil: un dozator de sucuri pe care-l construise dintr-un robot vechi de aspirat praf și două termosuri.
— Se numește „Hidro-Gluglu 3000”, spuse ea mândră. Încă nu are manual de utilizare, dar nici eu n-am avut la început.
Așeză aparatul lângă o bancă, îl legă cu un cablu special și își lipi palma de panoul lui.
— Energie, ascultă-mă! șopti Mira.
Panoul sclipi. Aparatul scoase un „BIP” optimist, apoi încă unul, mai nesigur, ca și cum își amintea brusc că are emoții.
— Perfect! zise Mira. Ce gust vreți? Limonadă, ceai rece, suc de mere… sau „Surpriză Eroică”.
— „Surpriză Eroică”! strigă câțiva, pentru că preadolescenții sunt curajoși când nu-i costă nimic.
Mira apăsă pe buton. În loc să curgă suc, din dozator țâșni o spumă roz, ușor fosforescentă, care se ridică în aer ca o pălărie de clovn. Apoi poc! se transformă într-un nor mic ce plutea deasupra colțului de băuturi.
— E… normal? întrebă o fată cu două codițe și o privire de „Am văzut lucruri”.
Mira tuși și încercă să pară calmă.
— Foarte normal. E un… efect de răcorire. Norul ține umbră.
Norul scăpă un „puf!” și lăsă să cadă trei stropi care miroseau a gumă de mestecat.
Copiii izbucniră în râs. Mira ridică un deget, hotărâtă:
— Bine! Ajustăm. Mică problemă. Nimic ce nu poate rezolva o eroină motivată!
Și, exact atunci, „Hidro-Gluglu 3000” scârțâi, tremură și… o luă la fugă. Pe roți. Ca un cărucior speriat.
— Aoleu! strigă Mira. După el!
Dozatorul o zbughi spre toboganul-rachetă, claxonând ușor, de parcă ar fi fost într-un film de acțiune, doar că filmat cu un telefon tremurat.
Capitolul 2: Vânătoarea de dozator prin plainea de joacă
Mira alergă după aparat, pelerina îi flutura ca o eșarfă care nu știa când să se oprească. Copiii, evident, alergară și ei, pentru că nimic nu unește oamenii mai bine decât o urmărire fără pericol și cu șanse de sucuri la final.
— Stai! strigă Mira către dozator, ca și cum aparatul ar fi fost un cățel năzdrăvan. Te rog frumos!
„Hidro-Gluglu 3000” răspunse printr-un „BIP-BIP” încăpățânat și se strecură printre două bănci, apoi se îndreptă fix spre zona cu nisip.
— Dacă intră în nisip, îl pierdem! spuse un băiat mai înalt, cu tricou cu dinozaur. Nisipul mănâncă tot! Și șosete, și chei, și demnitate!
Mira își întinse palma. Un fir de energie albastră plecă din mâna ei ca o panglică luminoasă și se înfășură în jurul cablului aparatului.
— Am prins— începu ea.
Dar energia ei, ca de obicei, avea propriile idei. Firul se încordă prea tare, făcu „ZANG!” și trase dozatorul înapoi… direct în leagăn.
Leagănul se ridică brusc, ca o catapultă. Dozatorul urcă în aer, într-o arcadă perfectă, apoi ateriză pe o roată și porni mai departe, parcă mai mândru ca înainte.
— Bravo, Mira! bombăni ea. Ai inventat primul dozator acrobatic din lume.
Copiii aplaudară ironic, dar cu drag.
— E ca un boss dintr-un joc! strigă fata cu codițe.
— Nu e boss, e… un aparat ușor nervos, zise Mira. Diferență mare!
Dozatorul se opri lângă un panou informativ pe care scria „Reguli în parc: 1) Nu alergați pe tobogan invers. 2) Nu hrăniți porumbeii cu chipsuri. 3) Zâmbiți.”
Aparatul scoase un „BIP” lung, ca un oftat, apoi își întoarse „fața” (adică ecranul) spre Mira și afișă un mesaj: „MOD: AUTOPROTECȚIE”.
— Autoprotecție?! repetă Mira. Eu doar voiam să vă dau de băut!
Un puști cu ochelari, care părea că citește manuale din plăcere, ridică mâna:
— Poate crede că e în pericol. Poate energia dumneavoastră e… cam intensă.
Mira clipi.
— Intensă? Eu? Niciodată. Eu sunt o briză… electrică.
În timp ce vorbea, Mira strănută. Nu era alergică, doar… uneori, când se concentra prea tare, i se făceau emoții în nas.
— Hapciu!
Becurile din jurul plainei de joacă se aprinseră toate deodată, deși era zi. Un porumbel își luă zborul speriat, ca și cum tocmai primise un e-mail neașteptat.
Copiii izbucniră iar în râs.
— Vedeți? spuse băiatul cu ochelari. Intensă.
Mira ridică mâinile, ca la predare:
— Bine! Ne adaptăm. O să vorbesc cu el… calm.
Se apropie de dozator ca de un animal timid.
— Bună, Hidro-Gluglu. Sunt Mira. Îmi pare rău dacă te-am speriat. Nu vreau să te trag de cabluri. Vreau doar să te ajut să… faci gluglu.
Dozatorul scoase un „BIP” scurt, suspicios. Pe ecran apăru: „CERINȚĂ: PAROLĂ”.
— Parolă? Mira se scărpină după ureche. Eu nu pun parole pe aparate. Eu uit parolele. Și apoi plâng.
Fata cu codițe își împreună mâinile:
— Poate parola e ceva… eroic? Gen „pelerină”?
— Sau „gluglu”! strigă altcineva.
Mira tastă pe ecran: „GLUGLU”.
Aparatul bipăi. „PAROLĂ INCORECTĂ”.
Mira încercă: „PELERINĂ”. Incorect.
„MIRACOL”. Incorect.
„NU MAI FUGI, TE ROG”. Incorect.
— Bine, zise Mira, făcând o grimasă. Planul B: ne amintim cum l-am construit.
Și atunci își aminti: pe carcasa robotului-aspirator scrisese cu marker, ca să nu-l confunde cu alt robot-aspirator (pentru că, evident, avea multe): „PROIECT: MULȚUMESC”.
Mira zâmbi.
— Aha.
Tastă încet: „MULȚUMESC”.
„ACCES PERMIS”, afișă dozatorul. Și, ca și cum se relaxase, norul roz de mai devreme coborî și se așeză deasupra lui ca o pernuță.
— Uau! șopti băiatul cu dinozaur. Parola e „Mulțumesc”. Asta e… surprinzător de drăguț.
Mira își îndreptă pelerina.
— Ei bine, puterile sunt puteri. Dar recunoștința e… combustibilul meu preferat.
Dozatorul vibra liniștit. Dar, înainte să apuce să servească pe cineva, de după tobogan se auzi un „CRONC!” ca o cutie strivită.
Și apăru… inamicul cel mai improbabil: un camion de înghețată teleghidat, fără șofer, care mergea în cercuri haotice și scotea muzică foarte veselă, dar prea tare.
— Nu e posibil, mormăi Mira. Cine a lăsat un camion de înghețată… sălbatic?
Capitolul 3: Camionul de înghețată rebel și sucul cu personalitate
Camionul teleghidat se apropia de plainea de joacă, claxonând ca un rațoi hotărât. Pe lateral scria: „ÎNGHEȚATĂ PENTRU TOȚI!” iar sub, cu litere mici: „Nu răspundem pentru accidente cu confetti”.
Mira își puse mâna streașină la ochi.
— Nu vă panicați. E doar un… vehicul cu entuziasm exagerat.
Vehiculul viră brusc, trecu printr-o baltă mică și stropi un domn cu costum. Domnul își ridică brațele, scandalizat, dar, pentru că era într-o plaine de joacă și copiii îl priveau, încercă să pară relaxat. Rezultatul fu o grimasă care arăta ca o încercare de dans.
— Asta e o criză de imagine, șopti Mira.
Dozatorul „Hidro-Gluglu 3000” își aprinse ecranul: „ALERTĂ: INTRUS CU ZAHĂR”.
— Intrus cu zahăr? Mira înghiți în sec. Nu ești alergic, nu?
Dozatorul bipăi indignat, ca și cum ar fi spus: „Eu sunt o mașină serioasă!”
Camionul se opri fix lângă colțul de băuturi improvizat și… începu să arunce, dintr-un compartiment, cornete goale. Ploua cu cornete ca într-o reclamă ciudată. Un corn ateriză pe capul unui băiat și rămase acolo ca o pălărie.
— Mă declar înghețat-rege! strigă băiatul, făcând o reverență.
Mira încercă să apuce telecomanda camionului, care atârna de o sfoară. Dar camionul se feri, ca și cum juca „prinde-mă dacă poți”.
— Cine conduce chestia asta?! strigă ea.
Din spate, se auzi o voce subțire:
— Eu… cred că e al meu.
Un copil mai mic, cu un rucsac uriaș și o față sincer speriată, ridică mâna.
— L-ai adus aici? întrebă Mira, blând.
— Nu… l-am împrumutat de la fratele meu… doar ca să-l testez, zise copilul. Și apoi a intrat în modul… „petrecere”.
Camionul porni muzica și mai tare: o melodie despre înghețată de vanilie care visa să devină astronaut.
Mira își frecă tâmplele.
— Bine. Nimeni nu e rănit. Avem timp. Plan: eu opresc camionul, voi păziți dozatorul și… nu vă puneți cornete pe nas. Sau măcar nu pe amândouă.
— Prea târziu! strigă cineva, cu voce înfundată, probabil din cauza cornetului.
Mira se apropie de camion și întinse mâna, încercând un scut de energie ca să-l încetinească. Scutul apăru… dar în formă de bulă. O bulă uriașă, transparentă, care prinse camionul în interior.
— Ha! zise Mira. Bula de siguranță. Elegant.
Bula începu să se rostogolească, pentru că înăuntru camionul încă mergea. Se rostogoli încet, ca un hamster într-o roată, doar că hamsterul era un camion cu muzică.
— Mai puțin elegant, corectă Mira.
Copiii râdeau și alergau pe lângă bulă, ținând pasul.
— Doamnă Miracol, e ca un glob de Crăciun! strigă fata cu codițe.
— Și noi suntem… sclipiciul! adăugă băiatul cu dinozaur.
Mira încercă să stabilizeze bula. Dar energia ei se agită. Bula se ridică puțin, pluti deasupra nisipului și se lovi ușor de un stâlp, făcând „poc” ca o minge de ping-pong.
— Stați deoparte! zise Mira, deși toți stăteau deja, fascinați.
În acel moment, „Hidro-Gluglu 3000” porni singur. Pe gura lui țâșni un jet de limonadă exact spre bulă, ca un pompier foarte hotărât. Limonada se lipi de suprafața bulei și, surpriză, bula se opri din rostogolit, ca și cum i s-ar fi pus frână cu sirop.
— Ai văzut? exclamă băiatul cu ochelari. Limonada a crescut frecarea!
Mira îl privi.
— Ești genul de om care face ca orele de științe să pară… periculos de interesante.
Dozatorul bipăi mândru. Pe ecran apăru: „COOPERARE ACTIVĂ”.
Mira se apropie de bulă și, cu un gest atent, o micșoră treptat, ca pe un balon pe care nu vrei să-l sperii. Camionul se opri în sfârșit, muzica se stinse, iar compartimentul de cornete se închise, ca o gură rușinată.
Copilul cu rucsac se apropie, roșu la față.
— Îmi pare rău… am vrut doar să… să fiu util.
Mira se ghemui ca să fie la nivelul lui.
— Ai fost util. Ne-ai arătat că lucrurile scapă de sub control uneori. Important e ce faci după.
Copilul își frământă bretelele rucsacului.
— Mulțumesc că nu m-ați certat.
Mira zâmbi.
— Mulțumesc că ai spus adevărul.
Dozatorul făcu „BIP” ca un acord de aprobare. Apoi, fără să fie întrebat, turnă în pahare un suc de mere perfect.
Copiii aplaudară.
— În sfârșit! strigă cineva. Hidro-Gluglu e eroul adevărat!
Mira își puse mâna la inimă, teatral:
— Mă simt… ușor geloasă. Dar și recunoscătoare.
Și tocmai atunci, o sirenă scurtă se auzi de pe stradă. Nu una de poliție. Una… de notificare pe brățara ei de eroină.
Mira ridică încheietura. Pe ecran scria: „Echipă: Unde ești? Avem ședință.”
— O, nu, ședința! șopti Mira. Cea mai periculoasă misiune.
Capitolul 4: Colțul de băuturi devine punct de întâlnire
Mira se întoarse spre copii și spre colțul ei de băuturi, acum înconjurat de pahare, râsete și câteva cornete care încă serveau drept pălării.
— Ascultați, zise ea, încercând să pară serioasă, dar având limonadă pe mănușă. Trebuie să plec curând. Dar înainte… facem colțul ăsta să funcționeze ca lumea.
Băiatul cu ochelari ridică două degete:
— Putem organiza un rând. Și să punem o listă de gusturi.
— Și o regulă: fără „Surpriză Eroică” până nu e testată, completă fata cu codițe.
Mira ridică palmele:
— De acord! „Surpriza” se pensionează temporar.
Dozatorul afișă: „MOD: LIMONADĂ / APĂ / MERE”.
— Uite, zise Mira. E chiar matur. Aproape ca mine când îmi plătesc facturile la timp.
Copiii se mobilizară rapid, de parcă ar fi fost o mini-echipă de voluntari. Unii aduceau pahare de carton de la un chioșc din apropiere, alții făceau ordine. Cineva desenă cu cretă pe asfalt o săgeată: „COADĂ PENTRU GLUGLU”.
Mira își puse mâna pe dozator, de data asta foarte atent, ca și cum ar fi mângâiat un radio vechi.
— Hai, prietene. Puțină energie. Doar puțină, promiți?
Dozatorul bipăi: „PROMITERE: 67%”.
— E… acceptabil, murmură Mira.
Energie albastră curgea încet din palma ei. Aparatul se încălzi ușor și începu să funcționeze constant. Apa curgea rece, limonada avea fix cât trebuie de acrișor, iar sucul de mere părea să fi fost făcut din mere care au citit cărți.
Un domn cu costum, acela stropit mai devreme, se apropie și luă un pahar. Îl gustă, apoi se uită la Mira cu o expresie surprinzător de moale.
— Domnișoară… e foarte bun. Mulțumesc. Și… îmi pare rău că m-am încruntat.
Mira se aplecă într-o mică reverență.
— Mulțumesc că ați ales să zâmbiți în loc să… ridicați un proces.
Domnul râse scurt, apoi chiar zâmbi și plecă, ținând paharul ca pe un trofeu.
Copilul cu rucsac se apropie timid de dozator.
— Pot să ajut și eu? Poate să țin telecomanda camionului, ca să nu mai… o ia razna.
— Te rog, zise Mira. Și mulțumesc că vrei să repari.
Copilul se lumină la față, de parcă tocmai primise o insignă invizibilă.
Pe brățara Mirei, mesajul echipei clipi din nou: „Echipă: Mira, iar întârzii.”
Mira privi cerul, ca și cum ar fi căutat acolo o scuză.
— Bine, bine… dar cum să plec când aici e… o mini-sărbătoare?
Fata cu codițe îi întinse un pahar de apă.
— Luați pentru drum. Și… mulțumim. Ați făcut parcul mai… cool.
Mira primi paharul și simți ceva cald în piept, mai puternic decât energia ei.
— Mulțumesc și eu. Serios. Nu știu dacă v-am salvat eu pe voi sau voi pe mine de… o zi plictisitoare.
Băiatul cu dinozaur își ridică pumnul:
— Colțul de băuturi rămâne aici?
Mira se uită la dozator. Pe ecran apăru: „DISPONIBIL: DACĂ SE SPUNE PAROLA”.
— Da, zise Mira. Dar are o condiție. Parola nu e pentru aparat. E pentru… noi toți. Când ai primit ceva, când cineva te-a ajutat, când ai avut o zi bună…
Copiii o priviră, de data asta mai puțin glumeți. Erau la vârsta aceea când poți râde și, în același timp, să înțelegi ceva important.
— Spui „Mulțumesc”, completă băiatul cu ochelari.
— Exact, zise Mira.
Și, ca să încheie momentul fără prea multă siropoșenie, Mira adăugă:
— Dar nu spuneți „Mulțumesc” cu gura plină de limonadă. Am văzut ce se întâmplă. E un fel de… „Mluțumesc” și arată ca un delfin confuz.
Râsetele reveniră imediat, ca un val.
Capitolul 5: Ședința echipei și clinchetul recunoștinței
Mira își luă pelerina pe umeri, făcu un pas înapoi și ridică mâna ca într-un salut oficial.
— Cetățeni ai plainei de joacă! Rămâneți grozavi, hidratați și… cu cornetele unde trebuie!
— Adică pe cap! strigă băiatul-cornet, mândru.
— Nu, NU pe cap! râse Mira. Dar… fie. Doar azi.
Ea își concentră energia și se ridică într-un salt ușor, mai mult o levitație stângace. La început, planase elegant. Apoi, pentru că emoțiile ei sunt rapide, făcu o mică piruetă involuntară, ca o frunză în vânt.
— Totul e sub control! strigă ea, deși pelerina i se înfășurase o secundă pe după genunchi.
Ateriză pe trotuar, își îndreptă masca și porni spre sediul echipei, un etaj ascuns deasupra unei spălătorii auto care mirosea mereu a lămâie.
În sala de ședințe, trei colegi o așteptau: Fulgerel (care putea alerga repede, dar se împiedica de covorașe), Umbra (care se ascundea perfect, deși uita unde) și Căpitanul Sfori (expert în gadgeturi, dar lipsea mereu banda adezivă exact când era nevoie).
— Mira, zise Fulgerel. Ai întârziat.
— Nu e vina mea, zise Mira, scoțând paharul de apă. A fost o criză cu… hidratare și un camion de înghețată rebel.
Umbra apăru dintr-un colț:
— Un camion rebel? Sună ca o metaforă pentru… viață.
— Sună ca o bătaie de cap, mormăi Căpitanul Sfori. Ai rezolvat?
— Da. Și am instalat un colț de băuturi în parc, zise Mira, apoi se opri și își mușcă buza, ca și cum ar fi recunoscut că a adoptat un dragon. Doar că… dozatorul are personalitate.
Căpitanul Sfori își frecă mâinile:
— Personalitate? Îmi place! Vreau să-l văd.
Mira ridică paharul:
— Înainte de orice… am adus apă pentru toți. Și… vreau să spun ceva.
Cei trei se uitară surprinși. Mira nu era genul de persoană care să facă discursuri lungi. De obicei, făcea scurtcircuite.
— Azi, în parc, niște copii m-au ajutat, zise ea. Au râs cu mine, nu de mine. Și mi-au amintit că uneori, puterea nu e să controlezi totul… ci să spui „mulțumesc” când cineva îți dă o mână. Chiar și când acea mână ține un cornet pe cap.
Fulgerel ridică paharul:
— Mulțumesc că ai adus apă. Eu uit mereu.
Umbra ridică și el paharul, apărând de nicăieri:
— Mulțumesc că ai împărtășit. Mi-a plăcut partea cu delfinul confuz.
Căpitanul Sfori sorbi și zâmbi:
— Mulțumesc, Mira. Și… data viitoare, dacă dozatorul mai fuge, îi punem centură.
Mira râse și ciocni ușor paharul de al lor. Sunetul mic, clar, părea un clinchet de echipă.
Brățara ei vibra. Un mesaj nou, de la un număr necunoscut: „Parcul Planetarium: Dozatorul merge! Parola a fost folosită de 27 de ori. Și toată lumea zâmbește. Mulțumesc.”
Mira își ridică privirea spre colegii ei și zise, cu un aer de complice:
— Se pare că azi am salvat… setea. Împreună, chiar și de la distanță.
Umbra încuviință:
— Echipa funcționează și când nu e în aceeași cameră.
Fulgerel făcu un salut exagerat:
— Atunci propun să adăugăm în regulament: „Misiunile pot include sucuri.”
Căpitanul Sfori râse:
— Și parola oficială a echipei?
Mira își puse paharul jos, își îndreptă pelerina și făcu cu ochiul, ca și cum întreaga lume ar fi fost o glumă bună:
— „Mulțumesc.” Dar spus clar. Fără „Mluțumesc”. Suntem super-eroi, totuși.
