Capitolul 1: Masca strâmbă și eroina cu idei și mai strâmbe
În Orașul Luminilor Intermitente, unde reclamele clipesc de parcă ar face cu ochiul non-stop, trăia Mira. Ziua era elevă cu ghiozdan greu și teme ușor uitate. Seara era… „super-eroină”, după propriile ei standarde. Adică nu salva trenuri de pe șine, dar salva situații jenante. Uneori.
Puterea ei? Un talent ciudat: putea face obiectele să devină ridicol de elastice pentru câteva minute. Linguri care se îndoiau ca niște spaghete, uși care se încrețeau ca hârtia, șireturi care se lungeau ca niște șerpi somnoroși. Ea îi zicea „Flexi-Faza”.
Singura problemă era masca. Era din plastic lucios și, oricât o ajusta, rămânea strâmbă. Ca și cum masca avea propria ei părere despre cum trebuie să arate fața Mirei.
În seara asta, Mira își verifica reflexia într-un geam de tramvai:
— Perfect, a mormăit ea, trăgând de elastic. Arăt ca o felie de pizza care a alunecat de pe farfurie.
Tramvaiul a oprit brusc, iar un afiș uriaș i-a sărit în ochi: „Muzeul Gadgeturilor Istorice — Expoziție specială: Invenții care AU scăpat de sub control (dar acum sunt în vitrină)”.
Mira a zâmbit. „Au scăpat de sub control” suna exact ca viața ei. Și, în plus, un muzeu înseamnă paznici, camere și… posibilitatea de a face o faptă bună. Sau măcar o faptă amuzantă.
A coborât și și-a aranjat masca strâmbă încă o dată.
— Dacă tot e strâmbă, măcar să fie strâmbă cu încredere, și-a spus ea și a pornit spre muzeu.
Capitolul 2: Muzeul care scârțâie din toate balamalele
Muzeul Gadgeturilor Istorice era o clădire modernă, din sticlă și metal, dar cu o intrare atât de solemnă încât părea că te judecă pentru fiecare pas. În hol, un robot-ghid cu voce dulceagă îi întâmpina pe vizitatori:
— Bună ziua! Vă rugăm să nu atingeți exponatele. Dacă vă mănâncă degetele, vă oferim mănuși imaginare.
Mira a tușit ca să-și ascundă râsul și și-a lipit biletul pe piept, ca și cum ar fi fost un ecuson de misiune secretă: „Vizitator 127 — total inofensiv”.
În prima sală erau gadgeturi care arătau ca niște glume vechi devenite realitate: un „Umbrelotron” cu optsprezece spițe, o „Mașină de lustruit mustăți” și o „Busolă pentru găsit șosete dispărute” (care indica mereu spre „sub pat”, cu un sarcasm discret).
Apoi a ajuns la vitrina centrală. Înăuntru, pe un suport roșu, trona o coroană metalică plină de rotițe și arcuri: „Coroana Comandantului de Ceasuri — 1893. Poate sincroniza orice mecanism. Uneori și oamenii.”
Lângă vitrină stătea un paznic cu un walkie-talkie și o expresie de om care a văzut prea multe copii încercând să se cațere pe istorie.
— Nu puneți nasul pe sticlă, a spus el fără să se uite.
— N-am pus, doar… îl țin aproape, a răspuns Mira inocent, deși nasul ei era la un milimetru distanță.
În clipa următoare, luminile au pâlpâit. Robotul-ghid a scos un „Bip?” îngrijorat. Și undeva, foarte aproape, s-a auzit un „clic” ca atunci când îți scapă un fermoar.
Mira și-a ajustat masca, care, ca de obicei, a alunecat într-o parte.
— Of. Dacă se întâmplă ceva, măcar să nu mă recunoască lumea… după simetrie.
Capitolul 3: Hoțul cu mănuși și planul… cam prost
Din spatele unei coloane a apărut o siluetă îmbrăcată în negru, cu o glugă prea mare și mănuși lucioase. În mâini ținea un instrument subțire, ca o cheie de deschis vise urâte.
— He-he, a șoptit silueta. Coroana asta o să-mi sincronizeze toate planurile!
Mira a clipit.
— Adică planuri… la plural? Ai măcar unul care să funcționeze?
Hoțul s-a întors brusc. Gluga i-a alunecat și i-a dezvăluit un chip surprinzător de tânăr și un zâmbet de tipul „m-am uitat la prea multe filme”.
— Cine ești tu?!
— Eu? Sunt… Flexi-Fata! a spus Mira, și și-a dat seama imediat că sună ca o gumă de mestecat. În fine. Stai jos, hoțule!
Paznicul a ridicat walkie-talkie-ul:
— Avem… o situație. Și o domnișoară cu mască… înclinat artistic.
Mira s-a aruncat înainte, dar a alunecat pe podeaua lucioasă. A făcut o piruetă involuntară, ca un flamingo speriat, și a aterizat fix în fața vitrinei.
— Grozav, a mormăit. Am atacat vitrina cu dans contemporan.
Hoțul a introdus instrumentul în încuietoare. „Clic.” Vitrina s-a deschis cu un oftat. A apucat coroana.
În acel moment, Mira a întins mâna și și-a folosit puterea:
— Flexi-Faza!
Mănușile hoțului s-au lungit, s-au lățit și au devenit elastice ca niște baloane. Coroana i-a sărit din mâini, ca o săpunieră udă, și a zburat direct spre… tavan.
— Nu! a strigat hoțul.
— Da! a strigat Mira. Adică… ups.
Coroana s-a prins de un proiector, s-a învârtit și a început să facă „tic-tac” atât de tare încât părea că muzeul a înghițit un ceas uriaș.
Robotul-ghid a anunțat calm:
— Alertă: obiect istoric în mod „foarte activ”. Vă rugăm să rămâneți liniștiți. Dacă nu puteți, măcar rămâneți amuzanți.
Capitolul 4: Când timpul o ia razna… dar politicos
Deodată, toate ceasurile din muzeu au început să sune. Unele cântau, altele țipau. Un ceas de buzunar a făcut „ding-dong” ca un clopoțel de bicicletă. O pendulă a început să danseze, balansându-se ca și cum ar fi fost la concert.
Hoțul, cu mănușile încă elastice, încerca să prindă coroana de pe proiector.
— Dă-mi drumul la mănuși! s-a răstit el.
— N-aș vrea să te dezamăgesc, dar asta nu e o aplicație. Nu are buton de „înapoi”, a zis Mira, apoi s-a uitat la paznic. E cineva cu un… băț? O prăjină? Un mop eroic?
Paznicul a bâiguit:
— Avem… un mop. Dar e pentru podea, nu pentru istorie.
— Azi e pentru amândouă, a decis Mira.
A apucat mopul și a sărit pe o bancă. Masca i-a alunecat și mai strâmb. Acum arăta de parcă ar fi încercat să facă cu ochiul cu ambele părți ale feței, simultan.
— Nu râdeți! a strigat ea către nimeni. Eu… sunt intimidantă în stil abstract!
A întins mopul spre tavan, încercând să împingă coroana înapoi.
Coroana însă a făcut „tic-tac” și a sincronizat… ceva neașteptat: sistemul de ventilație. Din grile a ieșit un vânt puternic care a început să fluture broșuri, fulare și o perucă din magazinul de suveniruri.
— E furtună în muzeu! a exclamat un copil.
— Nu, e doar aer condiționat cu personalitate, a zis Mira, ținându-și masca cu o mână și mopul cu cealaltă.
Hoțul a încercat să sară, dar mănușile lui elastice s-au agățat de o statuetă. Statueta, ca o răzbunare a trecutului, l-a tras înapoi încet, cu demnitate.
— Ajutor! Sunt prins de un domn din bronz!
— Respectă bronzul, i-a spus Mira. A rezistat o sută de ani. Tu ai rezistat… două minute.
Capitolul 5: Planul Mirei, în sfârșit mai bun decât masca
Mira și-a dat seama că nu poate ajunge la coroană cu mopul. Avea nevoie de altceva: de propria ei putere, dar folosită inteligent, nu ca un accident.
A aruncat o privire la un panou pe care scria: „Reproducere: Lanțul de siguranță al clopotului orașului (replică). Nu trageți de el.”
Mira a zâmbit.
— Aha. Deci exact de el trebuie să trag.
Paznicul a făcut ochii mari:
— Domnișoară, nu—
— Știu, știu. Dar eu sunt super-eroină. Practic, trăiesc din „nu”.
A atins lanțul și a rostit:
— Flexi-Faza!
Lanțul s-a lungit ca o gumă de mestecat cosmică. Mira l-a prins de un capăt și l-a aruncat, ca pe un lasou, spre proiector. Lanțul s-a înfășurat în jurul coroanei.
— Perfect! a spus Mira. Acum o coborâm încet. Încet, Mira. Fără dans. Fără alunecat. Fără… comedie fizică.
A tras. Lanțul elastic a făcut „boing”. Coroana s-a desprins și a coborât… prea repede. A ricoșat de un perete și a aterizat, ca printr-un miracol, fix pe capul hoțului.
— Oh! a scos hoțul, înghețând pe loc.
Coroana a început să „tic-tac” sincronizându-l pe el. I-a aliniat postura, i-a îndreptat gluga și, pentru o secundă, a părut un majordom victorian foarte confuz.
— Bună seara, a zis hoțul, cu o voce brusc politicosă. Îmi cer scuze pentru tentativa de furt. Vă rog să-mi indicați cea mai apropiată secție de poliție.
Mira a rămas cu gura căscată.
— Wow. Asta da putere. Mie îmi iese doar… elasticitate și rușine.
Robotul-ghid a adăugat:
— Observație: auto-deriziunea este un semn de inteligență emoțională. Felicitări, vizitator 127 cu mască înclinat artistic.
Paznicul a oftat, apoi a zâmbit, de parcă îi era greu să fie supărat când un hoț tocmai devenise prea manierat ca să fugă.
— Bine, domnișoară. Măcar ați salvat coroana. Și… muzeul.
— Și demnitatea mea? a întrebat Mira.
— Aia încă se caută, a spus paznicul, dar fără răutate.
Mira a râs.
— Corect. E posibil să fie sub vitrina cu busola de șosete.
Capitolul 6: Un semn spre cer și o mască, tot strâmbă
Cu coroana recuperată și hoțul predat (foarte politicos, ba chiar a ținut ușa pentru toată lumea), muzeul și-a revenit. Ceasurile au tăcut. Ventilația s-a cumințit. Broșurile au încetat să mai zboare ca niște porumbei de hârtie.
În fața muzeului, Mira și-a scos masca pentru o clipă. Vântul nopții i-a răcorit obrajii. A privit în geamul ușii și a văzut urma elasticului pe frunte.
— Arăt ca o hartă a unei țări inventate, a murmurat ea.
Paznicul a ieșit și i-a întins masca.
— Vă aparține. Deși… ar putea fi considerată exponat. „Masca Asimetrică a Eroinei Nehotărâte”.
— E în regulă, a zis Mira, punând-o la loc. O păstrez. Îmi amintește să nu mă iau prea în serios. Oricum, lumea e destul de serioasă fără mine.
S-a uitat în sus. Deasupra clădirilor, cerul era curat, cu o lună ca un reflector uriaș. Mira a ridicat mâna și a făcut un semn spre cer, ca și cum ar fi salutat o echipă invizibilă.
— Hei, universule, a spus ea încet. Dacă mai ai surprize… trimite-le măcar cu instrucțiuni.
Apoi a plecat fluierând, cu masca tot strâmbă, dar cu pașii drepți, lăsând în urmă muzeul și un oraș care, pentru o noapte, a bătut „tic-tac” în ritmul unei glume bune.
