Capitolul 1: Carnetul care a dispărut
Irina avea 11 ani și un talent discret: observa lucruri pe care alții le treceau cu vederea. Nu se lăuda cu asta. Mai degrabă își strângea șireturile, își ridica gluga și spunea: „Hai să vedem ce știm sigur.”
În dimineața de vineri, la școală, doamna dirigintă, doamna Stănescu, își căuta ceva prin geantă cu o expresie îngrijorată. De obicei, zâmbea ca o brioșă proaspătă. Azi părea… o brioșă uitată în cuptor.
— Copii, mi-a dispărut carnetul cu notițe, spuse ea. Carnetul meu verde, cu elastic. Aveam acolo lista pentru excursie, numere de telefon și schițe pentru proiectul nostru.
Clasa foșni. Un carnet dispărut era ca un telefon fără încărcător: toată lumea se panica.
Irina ridică mâna.
— Când l-ați văzut ultima dată?
Doamna Stănescu clipi, ca și cum întrebarea îi pusese ordine în gânduri.
— Ieri, după ore. Am fost la stadionul școlii, la repetiția pentru cros. Apoi am trecut pe la cancelarie. Cred că l-am avut și în curte… Nu sunt sigură.
— Poate e pe undeva prin sala asta, șopti cineva.
Irina se aplecă sub bancă. Nimic, doar un creion mic și o gumă lipicioasă. Își ridică privirea și îl văzu pe Vlad, colegul ei, încercând să pară invizibil. Vlad era genul care râdea când era emoționat, de parcă glumele îl apărau.
— Eu pot ajuta, zise el încet. Dacă vrei.
— Vreau, spuse Irina. Dar avem nevoie de un plan.
Doamna Stănescu se apropie.
— Irina, Vlad, vă rog… dacă îl găsiți, mi-ar lua o piatră de pe inimă.
Irina își băgă mâna în buzunar și scoase un carnețel al ei, mic și albastru.
— O să notăm tot. Fără acuzații, doar fapte. Și… întrebări bune.
Vlad făcu un salut militar.
— Agentul Vlad, pregătit. Deși n-am uniformă, doar tricou cu dinozaur.
Irina zâmbi. Misterul era blând, dar important. Și, cumva, ziua obișnuită se transformase într-o investigație adevărată.
Capitolul 2: Trei urme și o pată de cretă
După ore, Irina și Vlad au mers direct la stadionul școlii. Acolo, pista roșcată înconjura terenul ca un covor uriaș. Tribuna mică stătea deasupra ca o sprânceană curioasă.
— Ieri aici a fost repetiția, nu? întrebă Vlad.
— Da. Hai să reconstruim traseul doamnei Stănescu, zise Irina. Unde a stat? Cu cine a vorbit? Ce a atins?
Au întrebat-o pe doamna de sport, profesoara Munteanu, care își strângea fluierul la gât.
— Carnet verde? Da, parcă l-am văzut. Diriginta a stat pe banca de lângă poartă. A scris ceva, apoi a ridicat privirea și a strigat la voi să vă aliniați. După aceea a venit domnul portar cu o cutie de cretă pentru marcaje.
Irina îngenunche lângă banca de lângă poartă. Scândurile erau pline de zgârieturi și nume scrijelite. Sub bancă, o pată albă de cretă. Și, lângă ea, un elastic subțire, verde, rupt.
— Uite! șopti Vlad. Elasticul! Ca la un carnet.
Irina îl ridică cu grijă.
— E o urmă, nu dovada finală. Dar e bine.
Au căutat în jur: lângă poartă, pe lângă gard, sub prima treaptă a tribunei. Nimic.
Atunci Irina a observat încă ceva: pe pista roșie, aproape de linia de start, era o urmă de noroi uscat. Nu era mare, dar avea formă de talpă. Și lângă urmă, un boboc de iarbă lipit cu praf.
— Cineva a călcat în noroi și a intrat pe pistă, murmură Irina. Ieri a plouat puțin. Azi e uscat.
Vlad se uită la pantofii lui, ca și cum se verifica.
— Eu am talpa curată. Jur pe dinozaur.
Irina chicoti.
— Nu te acuz. Doar notez: „urmă de noroi lângă start”. Dacă găsim unde duce, aflăm cine s-a plimbat pe aici.
Au făcut un tur. În spatele tribunei, era o ușă mică spre magazia stadionului. Lângă ușă, o grămăjoară de frunze umede, ca un cuib.
— Aici e noroi, spuse Vlad. Și iarbă.
Irina își lipi palma de lemn. Ușa era închisă, dar nu încuiată.
— Nu intrăm fără adult, zise ea imediat. Regula numărul unu: corect.
Vlad aprobă.
— Atunci chemăm un adult… dar care să nu se sperie că suntem „detectivi”.
— Un adult calm, zise Irina. Știu exact pe cine.
Capitolul 3: Magazia și o listă ciudată
Adultul calm era doamna bibliotecară, doamna Petrescu. Avea o voce care făcea și cele mai gălăgioase pagini să se așeze la locul lor.
Când au auzit povestea, doamna Petrescu a încuviințat.
— E bine că ați venit la mine înainte să deschideți singuri. Haideți.
La stadion, doamna Petrescu a deschis ușa magaziei. Aerul de acolo mirosea a cauciuc, cretă și ploaie veche. Înăuntru erau conuri, mingi, plase, un steag mic pentru arbitru și o cutie cu „Lucruri găsite”.
Irina a luminat cu telefonul doamnei Petrescu, care era folosit ca lanternă.
— Nu punem mâna aiurea, zise Irina. Ne uităm și spunem ce vedem.
— Ca la muzeu, aprobă Vlad.
În cutia cu „Lucruri găsite” era o sticlă de apă, o mănușă, o șapcă și… o agendă mică, dar nu verde. Roșie.
Vlad o arătă cu degetul.
— Aia nu e, dar e tot un carnet.
Doamna Petrescu ridică agenda roșie și o deschise.
— Aici e o listă, spuse ea. „Bilete, banderole, fluier, cretă, chei…”. Pare o listă de organizare.
Irina se aplecă.
— Cine a scris?
În colț, cu litere rotunde, era un nume: „Toma”. Irina îl cunoștea. Toma era băiatul de clasa a șaptea care ajuta uneori la evenimentele sportive. Se mișca repede și vorbea repede, ca un film pe viteză dublă.
— De ce ar fi carnetul lui aici? întrebă Vlad.
— Poate l-a uitat, spuse doamna Petrescu. Dar nu ne spune nimic despre carnetul verde al doamnei Stănescu.
Irina își mușcă ușor buza. Apoi văzu ceva între conuri: un colț de hârtie verde, abia vizibil.
— Stați, șopti ea.
A tras cu grijă conul deoparte. Colțul verde era… doar un carton de la o mapă. Falsă alarmă.
— Of, zise Vlad. Detectivii au și din astea.
— Da, zise Irina. Important e să nu ne îndrăgostim de o idee. Mergem mai departe.
Pe raft, lângă cutia de cretă, era o pungă de plastic cu elastice. Irina scoase elasticul găsit de sub bancă și îl compară.
— Seamănă, dar nu e sigur. Totuși… elasticul rupt arată că ceva s-a întâmplat. Poate carnetul a căzut și cineva l-a ridicat.
Doamna Petrescu închise magazia.
— Ce urmează?
Irina își deschise carnețelul albastru și trase o linie.
— Avem trei lucruri: elastic rupt lângă bancă, urmă de noroi spre magazie, agenda lui Toma în „Lucruri găsite”. Dacă vrem să găsim carnetul verde, trebuie să vorbim cu cei care au fost pe stadion ieri: doamna de sport, portarul și… Toma.
Vlad ridică un deget.
— Și poate cine a intrat în noroi.
Irina aprobă.
— Exact. Hai să căutăm noroiul.
Capitolul 4: Pantofii, portarul și „împrumutul”
Noroiul venea din spatele stadionului, lângă un robinet vechi și o zonă cu pământ. Pe acolo treceau adesea cei care scurtau drumul spre cancelarie.
Irina și Vlad au mers la domnul portar, domnul Dinu, care stătea la poartă cu o vestă reflectorizantă și un breloc uriaș, ca o colecție de clopoței.
— Domnule Dinu, ieri ați fost la stadion cu o cutie de cretă, nu? întrebă Irina politicos.
— Am fost, da. Ce s-a întâmplat?
Irina explică despre carnetul verde.
Domnul Dinu își ridică sprâncenele.
— Carnet verde cu elastic? Parcă… am văzut ceva verde pe bancă. Dar apoi am fost chemat la clădirea B, că se blocase o ușă. M-am întors, nu mai era.
Vlad se aplecă spre Irina.
— Deci cineva l-a luat între timp.
Irina continuă.
— Ați văzut pe cineva în zonă? Cineva cu pantofi murdari, poate?
Domnul Dinu se gândi.
— Am văzut un copil alergând spre magazie. Își tot căuta ceva prin buzunare. Nu i-am văzut fața bine. Dar avea pantofi cu talpă groasă. Și o șapcă albastră.
Vlad înghiți.
— Șapcă albastră… ca a lui Toma?
Irina nu sări la concluzii. Își notă.
— Mulțumim. Încă o întrebare: cutia de „Lucruri găsite” din magazie… cine pune lucruri acolo?
— Eu și doamna de sport. Și uneori Toma, că el ajută. Dacă găsește ceva, îl duce acolo.
Irina își ridică privirea spre tribune. O idee îi trecu prin minte ca un bec.
— Vlad, îți amintești ieri, după repetiție, când doamna Stănescu a spus ceva despre „banderole”? întrebă ea.
— Da! Și Toma zicea că le aduce el.
— Dacă Toma a găsit carnetul doamnei Stănescu… poate l-a luat „ca să ajute” și apoi l-a rătăcit.
Vlad ridică din umeri.
— Sau l-a pus în „Lucruri găsite”, dar nu era acolo.
Irina făcu un pas înapoi.
— Atunci îl întrebăm. Fără să-l facem să se simtă prins într-un colț. Oamenii spun adevărul mai ușor când nu se tem.
— Adică… fără „Aha! Te-am prins!”, zise Vlad, imitând un detectiv de film.
— Exact. Mai puțin teatru, mai multă logică.
Au găsit pe Toma lângă sala de sport, cărând niște plase. Era transpirat și grăbit.
— Toma, avem o întrebare, zise Irina. E despre un carnet verde al doamnei Stănescu. A dispărut.
Toma se opri brusc.
— Carnetul ei? Eu… eu am găsit ceva verde ieri, pe bancă! Am crezut că e al doamnei de sport, că scrie mereu. L-am luat să-l duc la magazie. Dar apoi m-a chemat cineva să aduc banderolele și… cred că l-am pus undeva. Nu mai știu unde.
Vlad își mușcă limba, ca să nu spună „Aha!”. Irina doar întrebă calm:
— Unde ai fost, în ordine, după ce l-ai luat?
Toma își încruntă fruntea.
— De pe bancă am mers spre magazie. Pe drum am călcat în noroi, că am sărit peste o baltă și… n-am nimerit. Apoi am deschis ușa magaziei, am pus carnetul… cred că pe raft. După aceea am fugit la tribune, să iau banderolele dintr-o pungă. Și apoi… apoi am dus agenda mea roșie în „Lucruri găsite” că am găsit-o pe jos. Dar carnetul verde… nu știu.
Irina se lumină.
— Ai dus agenda ta roșie în cutie, pentru că ai găsit-o pe jos? Deci îți căzuse.
Toma dădu din cap, rușinat.
— Da. Sunt cam… împrăștiat.
Vlad șopti:
— Împrăștiat ca popcornul.
Toma îl auzi și, spre surprinderea tuturor, râse.
— Exact. Dar nu vreau să fie doamna Stănescu supărată din cauza mea.
Irina închise carnețelul.
— Atunci lucrăm împreună. Ne întoarcem la magazie și la tribune. Dacă ai pus carnetul pe raft, poate a alunecat. Dacă l-ai luat cu tine la tribune, poate e acolo. Ne ajuți să refacem pașii?
Toma dădu din cap, ușurat.
— Da. Vă ajut.
Capitolul 5: Planul Irinei și „piesa lipsă”
Irina avea un plan simplu, în trei pași. Îl spuse pe loc, ca să fie clar pentru toți.
— Pasul unu: căutăm acolo unde carnetul ar fi putut cădea fără să se vadă: sub rafturi, după cutii, între scânduri. Pasul doi: căutăm pe traseul magazie–tribune, mai ales lângă locurile unde ai alergat. Pasul trei: verificăm cine a mai intrat în magazie după tine. Dar fără să învinuim pe cineva.
Doamna Petrescu s-a întors cu ei, ca adult de încredere. Domnul Dinu a venit și el, bombănind prietenos:
— Dacă găsiți carnetul, vă fac eu diploma de detectivi. Din carton, că altceva n-am.
În magazie, Irina a arătat cu mâna:
— Ne împărțim. Vlad, tu verifici cutia de „Lucruri găsite” încă o dată și zona de lângă ușă. Toma, tu uiți-te la raftul cu conuri și cutia de cretă. Eu mă uit sub raftul de sus și după plase. Doamna Petrescu, vă rog, doar supravegheați și țineți lanterna.
Au început. Se auzeau doar foșnete și respirații concentrate.
Vlad își băgă capul după cutie.
— Aici e doar praf și… o gumă de mestecat întărită. De ce există gumă în toate locurile din lume?
— Pentru că guma e ca o specie invazivă, zise Toma, fără să-și ridice privirea.
Irina se opri lângă un teanc de plase. Acolo, între plase și un steag mic, era un spațiu îngust. A băgat mâna, cu grijă. Degetele i-au atins ceva neted, cartonat.
— Stați… cred că am ceva.
A tras încet. Ieși un carnet verde, cu coperta puțin îndoită. Elasticul lipsea.
Vlad sări.
— Carnetul!
Toma își puse mâinile pe cap.
— Deci l-am pus aici… și apoi am aruncat plasele peste el fără să-mi dau seama!
Irina nu îl certa. Îi întinse carnetul.
— Uite, l-am găsit împreună. Asta contează.
Doamna Petrescu luă carnetul cu două mâini, ca pe ceva fragil.
— Bravo. Dar încă nu e cazul să sărbătorim. Trebuie să-l returnăm doamnei Stănescu și să explicăm clar ce s-a întâmplat.
Toma înghiți.
— O să zic eu adevărul. N-a fost intenționat.
Irina dădu din cap.
— Asta e curaj. Și… pentru data viitoare, când găsești ceva, îl duci direct la adult și spui imediat. Nu îl „pui undeva”.
Vlad ridică un deget.
— Și nu alergi cu lucruri importante în mână. Alergi doar cu… aer.
Domnul Dinu râse.
— Diploma de detectivi rămâne valabilă, să știți.
Au ieșit din magazie. Stadionul părea mai luminos, de parcă și el se ușurase.
Capitolul 6: Carnetul înapoi și o lecție bună
În cancelarie, doamna Stănescu ridică privirea când Irina, Vlad, Toma și doamna Petrescu au intrat. Irina ținea carnetul verde în mâini, ca pe o promisiune.
— L-am găsit, spuse Irina.
Ochii doamnei Stănescu s-au mărit. Apoi umerii i s-au lăsat, în sfârșit.
— Vai… mulțumesc! Unde era?
Irina nu se grăbi. Îl lăsă pe Toma să vorbească.
Toma păși în față, roșu la față.
— Doamna Stănescu, îmi pare rău. L-am găsit ieri pe bancă, la stadion. Am vrut să-l duc la magazie ca să nu se piardă. Dar m-au chemat după banderole, am alergat, mi-a căzut agenda mea, m-am încurcat… și am pus plase peste carnet fără să-mi dau seama. Nu am vrut să creez probleme.
Doamna Stănescu luă carnetul și îl deschise. Îl răsfoi ca să se asigure că e totul acolo. Apoi se uită la Toma.
— Mulțumesc că ai spus adevărul. Și mulțumesc că ai vrut să ajuți. Data viitoare, când găsești ceva, spune imediat. Nu ești singur în școală.
Toma dădu din cap, ușurat.
Irina simți un mic nod în gât, dar era un nod bun, ca atunci când te uiți la finalul unui film și ți-e drag de personaje.
Vlad șopti:
— Vezi? Adevărul e ca un șiret legat. Te împiedici mai puțin.
Doamna Stănescu zâmbi, brioșa revenită la forma ei normală.
— Irina, Vlad… ați lucrat cu cap. Și cu bunătate. Asta e cea mai importantă parte dintr-o anchetă: să găsești soluția fără să rănești pe cineva.
Irina își strânse carnețelul albastru în buzunar.
— Am avut ajutor, spuse ea. Și… am avut un plan.
Doamna Stănescu își lipi carnetul verde la piept.
— Carnetul a fost returnat. Și eu am învățat ceva: să-mi notez și „nu mai las carnetul pe bancă”.
Toma râse încet.
— Iar eu… să nu mai fiu popcorn.
Vlad ridică din umeri.
— Popcornul e bun, dar doar în bol.
Au ieșit din cancelarie împreună. Pe hol, lumina după-amiezii se întindea ca o bandă aurie. Stadionul îi aștepta, liniștit, ca și cum ar fi păstrat un secret mic și l-ar fi dat înapoi la timp.
Irina se gândi că misterele nu sunt mereu despre hoți și umbre. Uneori sunt despre grabă, neatenție și felul în care oamenii se ajută, ca să repare lucrurile.
Și, cel mai important, despre un carnet verde care și-a găsit drumul acasă.
