Capitolul 1: Ziua în care a dispărut caietul
Mara avea un obicei: când ceva nu se lega, își strângea părul într-o coadă mai sus și se uita atent la detalii. Avea 11 ani și o curiozitate care se agăța de lucruri ca scaiul de șosete.
În dimineața aceea, în curtea școlii, doamna învățătoare de la clubul de lectură, doamna Toma, părea mai mică decât de obicei. Ținea o mapă goală și își mușca buza.
— A dispărut „Caietul Recomandărilor”, a spus ea încet. Caietul în care scriem ce cărți iubim… și cui le împrumutăm.
Mara a simțit cum i se aprinde un beculeț în cap.
— Când l-ați văzut ultima oară?
— Ieri, după club. L-am pus în geantă. Apoi m-am oprit la magazinul din colț, „La Didi”, să iau pâine. Când am ajuns acasă… nu mai era.
În spatele Marei, Doru, colegul ei, a șoptit:
— Poate l-a mâncat un monstru de hârtie.
— Dacă era monstru, lăsa firimituri de pagini, i-a răspuns Mara, fără să-și ia ochii de la mapa goală.
Doamna Toma a oftat.
— Nu e un caiet obișnuit. Înăuntru sunt bilețele cu promisiuni: „Îți dau cartea vineri”, „Ai grijă de ea”. Aș vrea să-l recuperăm. Fără ceartă. Fără panică.
Mara s-a apropiat.
— Vă ajut eu. Dar trebuie să-mi spuneți tot traseul.
Doamna Toma a ridicat un deget, ca și cum înșira un fir invizibil:
— Școală, club, apoi direct la „La Didi”. La casă era o coadă. Un băiat cu o trotinetă scârțâitoare tot se foia. Apoi ploaia m-a prins pe drum. Am alergat.
Mara a notat mental. Coadă. Trotinetă. Ploaie. Alergat.
— Și geanta? a întrebat Mara.
— O geantă mare, cu fermoar, dar… cred că n-am închis-o complet.
Mara s-a uitat la Doru.
— Misterul e moale, dar real. Vrei să fii ajutor?
Doru a făcut o reverență exagerată.
— Agentul Doru, la datorie. Dar dacă vedem monștri de hârtie, tu vorbești cu ei.
Mara a zâmbit. Apoi și-a pus întrebarea care conta cel mai mult:
Unde ar fi putut cădea un caiet, fără să-l observe nimeni?
Capitolul 2: Urme pe asfalt și un „tăcere” care spune multe
După ore, Mara și Doru au mers încet spre magazinul „La Didi”. Pe trotuar încă se vedeau pete întunecate de la ploaia de ieri. Aerul mirosea a frunze ude și a covrigi calzi.
— Dacă doamna Toma a alergat, caietul putea să alunece din geantă, a zis Mara. Dar atunci cineva l-ar fi văzut pe jos.
— Sau l-a luat vântul! a propus Doru. Un caiet zburător, ca o vrabie pătrată.
— Vântul nu citește, a răspuns Mara. Oamenii, da.
În fața magazinului era o bancă. Pe sub ea, un capac de pix albastru.
Mara s-a aplecat, l-a ridicat și l-a arătat lui Doru.
— Detaliu mic. Dar doamna Toma folosește pix albastru?
— Mereu, a zis Doru. Își subliniază cu el.
Mara a pus capacul în buzunarul hanoracului, ca pe o probă. Apoi a făcut un tur cu privirea: ușa magazinului, coșul de gunoi, panoul cu afișe. Nimic suspect. Totuși, ceva îi deranja urechile: un fel de liniște ciudată, ca atunci când lumea se preface că nu vede.
Înăuntru, magazinul era cald și plin de mirosuri: brânză, cafea măcinată, portocale. Pe rafturi, borcanele cu bomboane colorate păreau soldăței lucioși.
La tejghea era domnul Didi, cu un șorț verde. Când i-a văzut, a zâmbit, dar zâmbetul i-a rămas agățat într-o parte, ca o etichetă.
— Bună, copii. Cu ce vă pot ajuta?
Mara a vorbit politicos:
— Căutăm un caiet. Un caiet cu coperți albastre, cu eticheta „Recomandări”. Doamna Toma l-a pierdut ieri, după ce a trecut pe aici.
Domnul Didi a clipit de două ori, prea repede.
— N-am văzut, a spus.
Și apoi… a tăcut. Tăcerea lui nu era o pauză normală. Era o tăcere care încerca să acopere un gând, ca o mână pusă peste o lanternă. Mara a simțit-o ca pe un curent rece.
Doru s-a scărpinat în cap.
— Poate e sub tejghea? Sau într-un coș?
Domnul Didi a râs scurt.
— Nu, nu. Noi ținem ordine. Aici nimic nu se pierde.
Mara și-a amintit de capacul de pix.
— Ieri, la coadă, era un băiat cu trotinetă, nu?
Domnul Didi și-a îndreptat șorțul.
— Poate. Vin mulți.
— Și ploaia a început când doamna Toma a ieșit, a continuat Mara, urmărindu-i fața.
Domnul Didi s-a uitat spre raftul cu detergent, evitând ochii ei.
— Ploaia… da.
Mara a făcut un pas înapoi. Nu avea dovadă. Doar acel lucru: tăcerea lui. Nu mințea neapărat. Dar ascundea ceva. Și ascunderea era o ușă.
— Mulțumim, a spus ea, calm. Dacă vă amintiți ceva, ne spuneți?
Domnul Didi a dat din cap, prea energic.
— Sigur.
Când au ieșit, Doru a șoptit:
— Ce-a fost cu fața lui? Parcă i-ai cerut parola de la seif.
Mara s-a uitat la ușa magazinului.
— A tăcut fix când ar fi trebuit să pună întrebări. Când cineva vrea să ajute, întreabă: „Cum arăta?” sau „Când?”. El a vrut să închidă subiectul.
— Deci e suspect? a întrebat Doru, încântat.
— Suspect nu înseamnă vinovat, a spus Mara. Înseamnă doar că trebuie să fim atenți și prudenți.
Capitolul 3: Băiatul cu trotinetă și o pistă cu gumă de mestecat
Mara și Doru au stat afară, lângă vitrină, ca doi detectivi care se prefac că admiră pachetele de biscuiți. Mara a observat ceva lipit de colțul ușii: o gumă de mestecat roz, turtită, cu o urmă de noroi.
— Elegant, a zis Doru. Un autograf de pantof.
— Sau de roată, a corectat Mara. O trotinetă poate împroșca noroi.
Au făcut doi pași pe alee. Lângă gard, o trotinetă stătea sprijinită, cu clopoțel argintiu. Lângă ea, un băiat cam de 13 ani își îndesa ceva într-un rucsac. Când i-a văzut, a tresărit.
— Salut, a zis Mara. E trotineta ta?
Băiatul a dat din cap. Avea o șapcă trasă pe ochi și un tricou cu o rachetă spațială.
— Ieri ai fost aici, la „La Didi”, nu? a întrebat Mara.
— Poate, a mormăit el.
Doru s-a apropiat, dar Mara i-a făcut semn discret să nu-l înghesuie. Prudența era mai bună decât presiunea. Când împingi pe cineva, se închide ca o scoică.
— Căutăm un caiet, a continuat Mara. Poate l-ai văzut pe jos sau pe tejghea. E important pentru școală.
Băiatul și-a mușcat buza. Apoi a privit în altă parte. Un autobuz a trecut și zgomotul a umplut secunda. După ce a trecut, băiatul… a tăcut din nou. Dar tăcerea lui era diferită de cea a domnului Didi. Asta era o tăcere speriată.
Mara a interpretat-o ca pe un mesaj: „știu ceva, dar mi-e teamă să spun”.
— Nu te acuzăm, a spus ea, pe un ton liniștit. Doar vrem să găsim caietul. Dacă l-ai luat din greșeală, nu e tragedie. Important e să-l returnăm.
Băiatul a ridicat ochii pentru o clipă. Avea privirea obosită.
— Eu… n-am luat nimic, a spus repede. Dar am văzut ceva.
Doru a scos un „Aha!” atât de tare, încât Mara l-a călcat ușor pe pantof, să se oprească.
— Ce-ai văzut? a întrebat Mara.
— O doamnă a scăpat ceva din geantă, pe trotuar, lângă bancă. Un caiet, cred. Dar… înainte să apuc să zic, a venit o femeie cu un cărucior și l-a ridicat. A băgat caietul într-o sacoșă și a intrat în magazin.
— Cum arăta? a întrebat Mara imediat.
— Avea o umbrelă cu buline. Și o eșarfă galbenă. Și… a zis băiatul, scărpinându-se în ceafă, a intrat direct în spate, pe ușa aia mică. Nu pe la casă.
Mara a simțit cum piesele se mișcă. În spate era depozitul. Ușa mică era, de obicei, pentru angajați.
— De ce n-ai spus ieri? a întrebat Doru, mai încet acum.
Băiatul a ridicat din umeri.
— Domnul Didi s-a uitat la mine… așa. Și mi-a zis: „Nu te băga”. Apoi mi-a dat o napolitană gratis. Eu… n-am vrut probleme.
Mara a înțeles. Asta explica tăcerea domnului Didi: proteja pe cineva, sau proteja magazinul de bârfe.
— Mulțumim că ne-ai spus, a zis ea. Și e bine că ai fost prudent. Dar când e vorba de lucruri pierdute, e mai sigur să spui unui adult de încredere.
Băiatul a dat din cap, ușurat.
— Dacă o vedeți pe femeia cu eșarfă galbenă… să știți că a plecat repede.
Mara a privit spre magazin.
— Atunci trebuie să aflăm cine are acces la ușa din spate.
Capitolul 4: Depozitul, lista și cheia care atârnă
Mara și Doru nu au intrat ca niște spioni. Au intrat ca niște copii care cer ajutor, pentru că exact asta erau. Mara știa regula ei preferată: „În anchete, curajul e bun, dar siguranța e obligatorie.”
În magazin, domnul Didi aranja niște conserve. Când i-a văzut, a strâns buzele.
— Ne-ați mai găsit? a întrebat el.
— Da, a zis Mara. Și avem o informație: caietul a fost ridicat de o femeie cu umbrelă cu buline și eșarfă galbenă. A intrat pe ușa din spate.
Domnul Didi a încremenit o secundă. Apoi a făcut un gest rapid cu mâna, ca și cum ar fi alungat o muscă.
— Nu știu despre ce vorbiți.
— Noi nu vrem scandal, a spus Mara. Vrem doar caietul. Dacă a fost luat ca să fie pus „la păstrare”, e în regulă. Dar trebuie să ajungă înapoi la doamna Toma.
Doru a adăugat, cu un zâmbet:
— Caietul nu mușcă. Are doar opinii despre cărți.
Domnul Didi a oftat. S-a uitat spre ușa mică din spate. Pe un cui lângă ea atârna un mănunchi de chei. Una avea un breloc galben, lucios.
Mara a observat: breloc galben. Ca eșarfa.
— Cine are cheile de la depozit? a întrebat ea.
— Eu și… a început el, apoi s-a oprit.
Tăcerea a apărut din nou, aceeași tăcere care voia să acopere lanterna. Mara a simțit că dacă împinge, se poate rupe ceva. A ales altă cale.
— Domnule Didi, dacă cineva a găsit caietul și l-a luat, e posibil să fi vrut să facă bine, dar a procedat greșit. Uneori, oamenii fac lucruri nepotrivite ca să evite rușinea. Vrem să reparăm, nu să judecăm.
Domnul Didi și-a scos șorțul din buzunarul de la piept un carnețel mic.
— Ascultați… ieri a fost aglomerat. Soția mea, tanti Lenuța, a venit să mă ajute. Ea are eșarfă galbenă. Și o umbrelă cu buline, da.
Doru a șuierat încet, impresionat de propria lui imaginație care se confirmase.
— De ce n-a spus nimeni? a întrebat Mara.
Domnul Didi și-a frecat fruntea.
— Pentru că… pentru că tanti Lenuța e foarte mândră. A găsit caietul și a crezut că e o „agendă importantă”. L-a băgat în depozit, ca să nu se ude. Apoi a plecat. Când i-am zis că niște copii întreabă, ea a spus: „Nu te face de râs, Didi. O să-l dau eu când am timp.” Și eu… am tăcut.
Mara a simțit cum misterul se topește, dar mai rămânea o problemă: caietul încă nu era aici.
— Deci caietul e în depozit? a întrebat ea.
Domnul Didi a ridicat din umeri.
— Ar trebui. Dar azi dimineață am căutat printre cutii… nu l-am găsit.
Doru s-a uitat la rafturile din spate.
— Deci a dispărut din nou? Caietul e un fugar!
Mara a făcut o listă rapidă în minte și, dacă citești povestea, poți face și tu:
1) Ieri, caietul a fost pus în depozit, ca „să nu se ude”.
2) Azi, nu mai e acolo.
3) Cine a intrat în depozit între timp?
Mara a întrebat:
— Cine mai are acces acolo? Angajați? Familie?
Domnul Didi a arătat spre o listă lipită pe perete, cu nume și ore. Mara a citit: Didi, Lenuța, Livratorul (Mihai) — dimineața.
— Livratorul Mihai vine cu marfă? a întrebat ea.
— Da. Intră pe ușa din spate. Lasă lăzile, semnez, pleacă. Un băiat corect.
Mara și-a scos din buzunar capacul de pix albastru.
— Ieri am găsit asta sub banca de afară. Doamna Toma folosește pix albastru. Caietul era, probabil, deschis sau s-a lovit. Dacă cineva l-a răsfoit, poate a văzut nume… și a crezut că e ceva valoros.
Domnul Didi s-a uitat speriat.
— Nu e nimic valoros acolo, doar titluri de cărți!
— Pentru un cititor adevărat, titlurile sunt comori, a zis Doru.
Mara a rămas serioasă:
— Dar pentru altcineva, „promisiunile” pot părea bilețele cu bani. Trebuie să fim prudenți. Nu intrăm singuri în depozit, nu ne jucăm de-a detectivii în locuri înguste. Putem să chemăm un adult. Pe doamna Toma. Sau pe părinții mei.
Domnul Didi a dat din cap, rușinat.
— Aveți dreptate. Sun la doamna Toma chiar acum.
Capitolul 5: Caietul, ascuns la vedere
Au așteptat zece minute. Mara s-a plimbat prin magazin și a privit lucrurile altfel: ca pe un puzzle. Depozitul era în spate, dar magazinul însuși era plin de ascunzători: cutii, coșuri, rafturi de jos.
Doru a făcut inventarul bomboanelor, foarte „profesionist”.
— Dacă găsim caietul lângă jeleuri, eu declar cazul rezolvat și primesc o recompensă în ursuleți gumați, a șoptit el.
Mara a ridicat o sprânceană.
— Recompensa e să faci ce e corect. Ursuleții sunt bonus moral.
Ușa s-a deschis și a intrat doamna Toma, cu părul prins grăbit și obrajii roșii de la mers. În spatele ei, tanti Lenuța, cu eșarfa galbenă, ținea strâns o sacoșă.
— Copii, mi-a zis domnul Didi ce se întâmplă, a spus doamna Toma, respirând adânc. Tanti Lenuța, ați găsit caietul?
Tanti Lenuța a strâns buzele.
— Eu am vrut să ajut. Era ud. L-am pus la adăpost. Și… l-am luat acasă, să-l usuc. Nu în depozit.
Domnul Didi a ridicat mâinile, ca la predarea vinovăției:
— Așa a fost, deci…
— Dar azi, când l-am căutat să vi-l aduc, nu era unde l-am pus, a spus tanti Lenuța, mai încet.
Mara a făcut un pas înainte.
— Unde l-ați pus acasă?
— În suportul de reviste, lângă canapea. Ca să-l văd și să nu uit.
Mara și-a amintit ceva din ce spusese doamna Toma: caietul conținea bilețele cu promisiuni. Dacă cineva răsfoiește și vede nume, poate crede că e „important”. Dar… dacă e un copil în casă?
— Aveți nepoți? a întrebat Mara.
Tanti Lenuța s-a înmuiat.
— Da. Radu, 7 ani. Stă la mine după grădi, până vine mama lui.
Doru a șoptit:
— Un mini-suspect!
Mara l-a ignorat și a vorbit cu blândețe:
— Radu se joacă uneori cu hârtii? Face avioane, desenează?
— Face… a zis tanti Lenuța, privind în jos. Face „magazin”. Își pune etichete și liste.
Mara a simțit că se apropie.
— Atunci e posibil să fi luat caietul, fără să știe. L-o fi pus în „magazinul” lui.
Tanti Lenuța a ridicat brusc capul.
— Are o cutie mare de pantofi, plină cu „acte”. Și o mapă roșie.
Doamna Toma a zâmbit, obosită, dar caldă.
— Atunci nu e furt. E o confuzie. Se rezolvă cu calm.
Mara a dat din cap.
— Cel mai prudent e să mergeți acasă și să căutați împreună. Fără certat. Copiii se sperie și ascund mai bine.
Doru a adăugat:
— Dacă îl speriați, caietul poate ajunge pe Lună, în racheta de carton.
Tanti Lenuța a scos un suspin care părea să scoată și nodul din gât.
— Aveți dreptate. Mă duc imediat. Veniți și voi?
Mara s-a uitat la doamna Toma. Era important să nu se ducă singură cu un adult pe care abia îl cunoștea? Dar aici era doamna Toma, un adult de încredere, și domnul Didi. Totul era în regulă. Totuși, Mara a ales varianta cea mai sigură.
— Eu și Doru putem veni doar dacă părinții mei știu unde sunt, a spus ea. Pot să-i sun.
Doamna Toma a aprobat.
— Perfect. Prudența e parte din anchetă.
Câteva telefoane mai târziu, au plecat în grup: Mara, Doru, doamna Toma și tanti Lenuța. Pe drum, Mara s-a gândit la tăcerea domnului Didi. Nu fusese răutate. Fusese teamă de rușine. Și uneori, rușinea face oamenii să ascundă adevărul, chiar când adevărul e simplu.
La apartamentul lui tanti Lenuța, Radu i-a întâmpinat cu o șapcă de „vânzător” și un ecuson desenat cu creionul.
— Bun venit la magazinul meu! a strigat el. Avem reduceri la… hârtii!
Tanti Lenuța s-a așezat la nivelul lui.
— Radu, puiule, ai văzut un caiet albastru? Nu e al nostru. E al doamnei.
Radu s-a uitat spre colțul camerei, unde era cutia de pantofi.
— E… la documente. L-am pus la „clienți fideli”.
Doru a șoptit:
— Ce serviciu premium!
Radu a scos cutia și, după câteva foi mototolite și un „contract” pentru o acadea, a apărut caietul albastru. Puțin încrețit la colțuri, dar întreg.
Doamna Toma l-a luat cu ambele mâini, ca pe un lucru fragil și important.
— Mulțumesc, Radu. Ai grijă: când găsești ceva ce nu e al tău, cel mai bine e să întrebi un adult.
Radu a dat din cap, serios.
— Am crezut că e pentru magazin. Scuze.
Tanti Lenuța l-a îmbrățișat.
— Și eu îmi cer scuze că n-am spus imediat, a murmurat ea. Am vrut să par… perfectă.
Mara a zâmbit.
— Nimeni nu e perfect. Dar putem fi corecți.
Capitolul 6: Ultima deducție și un rendez-vous stabilit
Înapoi în fața blocului, aerul era mai ușor. Caietul era recuperat, iar misterul se transformase într-o lecție.
Doru mergea țanțoș.
— Caz rezolvat. Fără monștri de hârtie, doar un mini-manager de magazin.
Mara a deschis caietul și a verificat rapid: bilețelele erau acolo. Un colț avea o urmă de creion, probabil de la Radu. Nimic grav.
Doamna Toma s-a uitat la Mara cu recunoștință.
— Ai fost atentă. Ai observat tăceri, priviri, detalii. Și ai rămas prudentă.
Mara s-a gândit la momentul din magazin: dacă ar fi acuzat, ar fi speriat. Dacă ar fi intrat singură în depozit, ar fi fost periculos. Așa, a păstrat calmul și a chemat adulți.
— Am avut și noroc, a spus Mara.
— Norocul îi ajută pe cei care întreabă bine, a zis doamna Toma, cu un fel de zâmbet de detectiv.
Tanti Lenuța și-a aranjat eșarfa galbenă.
— Vreau să repar. Mâine, la magazin, pun o cutie „Lucruri găsite”. Și o foaie cu reguli: „Nu lua acasă. Anunță la casă.” Sunteți de acord?
— Super, a zis Doru. Și să puneți și: „Fără napolitane ca mită.” Glumesc… cam.
Domnul Didi, care venise și el între timp, a râs în sfârșit pe bune.
— Bine, bine. Înțeleg aluzia.
Doamna Toma a închis caietul și a spus:
— Ca să încheiem frumos, propun ceva. Un rendez-vous, cum zice fratele meu când vrea să pară misterios. Mâine, la ora cinci, ne întâlnim la „La Didi” pentru clubul de lectură. Și inaugurăm cutia de „Lucruri găsite”. Sunteți?
Mara s-a uitat la Doru.
— Agent?
— Prezent. Dar vin doar dacă există covrigi, a zis el.
— Există, a promis domnul Didi. Și ceai.
Mara a strâns caietul la piept. Misterul se terminase cu bine, fără pedepse, fără țipete. Doar cu adevăr spus la timp, cu prudență și cu un plan pentru mâine.
Pe drum spre casă, Mara și-a prins părul într-o coadă mai sus. Nu pentru că era un nou mister, ci pentru că îi plăcea senzația aceea: că din lucruri mici, observate cu grijă, poți face lumea mai clară.
Și la ora cinci, a doua zi, aveau să se întâlnească din nou, la magazinul din colț, ca să înceapă o aventură… de data asta între pagini, nu între tăceri.
