Capitolul 1: Caietul gol
Radu avea 12 ani și o față care părea mereu „în pauză”. Nu se grăbea, nu se agita, nu ridica vocea. Colegii spuneau că e flegmatic. El spunea doar:
— Îmi place să observ.
În dimineața aceea, în sala de clasă mirosea a cretă și a biscuiți uitați în ghiozdan. Doamna Raluca, profesoara de română, a pus pe catedră un teanc de caiete.
— Compunerea despre „Sinceritatea”... le-am corectat. Azi vi le dau înapoi.
Când a ajuns la Radu, a căutat în teanc, a răsfoit de două ori și a clipit des.
— Radu, al tău... lipsește.
Un șuierat scurt a trecut prin banci, ca un vânt mic: „Ooo!”. Radu a ridicat din umeri, calm.
— Am predat. L-am pus chiar aici, în colț.
Doamna Raluca s-a încruntat.
— Nu acuz pe nimeni. Dar cineva a luat un caiet. Și nu e în regulă.
Radu și-a scos din penar un creion și a desenat pe marginea caietului lui de matematică un pătrat mic, ca o cutie. În cutie a scris: „Cazul Caietului Dispărut”.
La pauză, prietena lui, Mara, a venit lipită de el ca o umbră vioaie.
— Detective Radu, avem hoț în clasă?
— Avem un mister, a zis el. Hoț... încă nu știu.
Radu nu asculta doar oamenii. Asculta și „strada”: sunetele, pașii, șoaptele, lucrurile care nu se spun direct. Și uneori, strada vorbea mai bine decât elevii.
A ieșit pe hol. Acolo, zgomotul era ca o supă: râsete, trântit de uși, pași. El a ales să se așeze lângă panoul cu afișe. Părea că se uită la anunțul „Club de șah”, dar urechile lui erau în altă parte.
Două fete de a șasea treceau și una șopti:
— L-am văzut pe cineva cu un caiet albastru, alergând spre curte.
Caietul lui Radu era albastru, cu colțurile puțin tocite.
Radu a notat în minte: „Caiet albastru. Curte”.
Capitolul 2: Urmele care nu sunt urme
În curte, copacii abia aveau frunze. Vântul împingea ambalaje de napolitane ca pe niște bărcuțe. Radu mergea încet, ca și cum nu ar fi căutat nimic. Asta îi ajuta pe oameni să nu se simtă urmăriți.
Mara, în schimb, era ca un detectiv cu arcuri în picioare.
— Unde începem? întrebă ea.
— Începem cu ce știm. Un caiet albastru a ieșit din clasă. Cine avea motiv?
— Poate cineva care n-a scris compunerea și voia să copieze.
— Sau cineva care nu vrea să fie citit, a zis Radu.
Mara s-a oprit.
— Să nu fie... cineva care a scris ceva prea personal?
Radu a dat din cap, gânditor. Sinceritatea, tema lor, nu era doar un cuvânt. Era o ușă care scârțâia, pe care unii o deschideau greu.
Au trecut pe lângă garderobă. Un băiat din clasa lor, Dima, își căuta ceva în rucsac, nervos.
— Ți-ai pierdut ceva? a întrebat Radu, pe un ton neutru.
Dima s-a înroșit.
— Nu. Doar... îmi lipsește pixul. Un pix negru. Nu contează.
„Nu contează” spuse el, dar degetele lui strângeau fermoarul ca pe un șiret.
Lângă gard, o fetiță de a cincea, cu două codițe, hrănea un porumbel cu firimituri.
— Ai văzut pe cineva alergând cu un caiet albastru? a întrebat Mara.
Fetița a dat din cap.
— Da. Un băiat cu hanorac gri. A trecut pe acolo și s-a uitat înapoi, ca în filme.
Hanorac gri... Radu a căutat în minte: în clasa lor, Andrei purta des hanorac gri. Dar și jumătate din școală.
Radu a făcut un pas în lateral și a privit pe jos. Nu era noroi. Nu era zăpadă. Deci „urmele” nu erau pe pământ. Erau în detalii: o hârtie mototolită lângă bancă. A ridicat-o.
Pe hârtie era o frază scrisă grăbit: „Pe pod, la ora 4.”
Mara a încremenit.
— Pod? Ce pod?
Radu știa. În cartierul lor era un pod pietonal, peste bulevard, care lega două străduțe cu blocuri. Sub el, mașinile curgeau ca un râu metalic. De sus, se vedeau copaci, tarabe cu covrigi și stația de autobuz.
Radu a băgat hârtia în buzunar.
— Se pare că strada ne invită undeva.
Capitolul 3: Strada vorbește
După ore, Radu nu a fugit acasă. A mers în ritmul lui obișnuit, de parcă avea tot timpul din lume. Mara îl urma, făcând pași mici ca să nu-l depășească.
— Dar dacă e o capcană? a întrebat ea.
— Atunci vom avea grijă, a zis Radu. Nu suntem eroi. Suntem atenți.
Pe drumul spre pod, au trecut pe lângă un chioșc. Vânzătorul, un domn cu mustață, aranja covrigi pe un grătar.
— Bună ziua, a zis Radu. Ați văzut un băiat cu un caiet albastru azi?
Domnul și-a șters mâinile de șorț.
— Caiet albastru... Am văzut un copil cu hanorac gri ținând ceva sub braț. S-a oprit aici, s-a uitat spre pod și a întrebat „Cât e ceasul?”. I-am zis: trei fără zece. Și a plecat.
Mara a șoptit:
— Deci se potrivește cu biletul.
Radu a privit în jur. Strada era plină de semne: un câine care lătra spre un tomberon, un autobuz care frâna, o femeie care vorbea tare la telefon: „Ți-am zis să nu ascunzi!”. Fiecare sunet era ca o literă. Împreună făceau o propoziție, dacă știai s-o citești.
Au urcat scările podului pietonal. Treptele erau metalice și făceau „clang-clang”, ca într-un joc. Vântul acolo sus era mai rece. Plasa de protecție scânteia în soare.
Radu s-a sprijinit de balustradă. De sus, oamenii păreau piese de șah. Mașinile, niște gândaci lucioși.
— Dacă ai fi luat un caiet fără voie, unde ai sta? a întrebat Radu, mai mult pe sine.
— Unde nu te vede nimeni, a zis Mara. Dar și unde poți fugi repede.
La mijlocul podului era o bancă îngustă, lipită de plasă. Lângă ea, un autocolant cu un robot zâmbitor. Sub bancă, ceva albastru a prins lumina.
Mara a tras aer în piept.
— Caietul!
Radu s-a aplecat și a scos caietul albastru. Era puțin îndoit la colț, dar întreg.
— Mister rezolvat? a întrebat Mara.
Radu a deschis caietul. Primele pagini erau acolo, dar compunerea lui nu era. Cineva smulsese exact foaia cu tema.
Radu a închis încet caietul.
— Nu încă.
Capitolul 4: Trei suspecți și o foaie lipsă
Au stat pe bancă, pe pod, ca doi detectivi care se prefac că se uită la trafic. Radu a scos creionul și a desenat trei cercuri mici în caietul lui de notițe.
— Avem trei piste, a zis el. Hanoracul gri. Biletul cu „Pe pod, la ora 4.” Și foaia smulsă.
— Și Dima, care era agitat, a adăugat Mara.
— Da. Și mai e ceva: cine a smuls foaia a făcut-o repede. A lăsat urme pe margine.
Radu a atins cu degetul marginea ruptă. O urmă subțire de cerneală.
— A folosit un pix care curgea.
Mara a ridicat sprânceana.
— Ca pixul negru pierdut al lui Dima?
Radu nu s-a grăbit cu concluziile. Asta era regula lui: dacă sari, cazi.
— Posibil. Dar nu sigur.
Au coborât de pe pod și au mers spre parculețul de lângă blocuri. Acolo, Andrei stătea pe o bordură, cu hanorac gri, jucându-se pe telefon. Părea relaxat, dar când i-a văzut, a băgat telefonul în buzunar cam brusc.
Mara a început direct:
— Andrei, ai fost azi pe pod?
Andrei a clipit repede.
— Nu. De ce?
Radu a vorbit calm:
— Cineva a lăsat un caiet acolo. L-am găsit. Lipsește o foaie. Ai văzut ceva?
Andrei s-a scărpinat în ceafă.
— Eu... am trecut pe lângă pod, dar nu m-am urcat. Și nu am luat niciun caiet. Jur.
„Jur” a sunat tare, ca și cum ar fi vrut să acopere altceva.
Radu a schimbat tactica.
— La chioșc, cineva a întrebat cât e ceasul. Ai făcut asta?
Andrei s-a înroșit.
— Da... am întrebat. Dar pentru că... trebuia să mă întâlnesc cu cineva. Nu pentru caiet.
Mara a făcut ochii mari.
— Cu cine?
Andrei s-a uitat la pantofi.
— Nu pot spune.
Radu a notat în minte: „Andrei ascunde ceva, dar poate nu caietul”.
Au mers spre scara blocului unde locuia Dima. L-au găsit în fața ușii, căutând din nou în rucsac.
— Încă pixul? a întrebat Radu.
Dima a oftat.
— Da. Dacă îl găsește tata... o să creadă că nu am grijă de nimic.
Radu a spus încet:
— Dima, tema era despre sinceritate. Uneori, cel mai greu e să spui adevărul când te temi.
Dima a înghițit în sec.
— De ce spuneți asta?
Mara a făcut un pas înainte.
— Pentru că s-a furat o compunere. Și s-a smuls o foaie. Ai fost pe pod?
Dima a scuturat capul imediat.
— Nu! Eu... am fost la meditații după școală. Întrebați-o pe mama.
Radu l-a privit. Dima părea speriat, dar nu viclean. Ca un iepure care aude o pisică, nu ca o pisică.
Radu a închis ochii o clipă. A ascultat. De pe stradă venea sunetul unui skateboard, apoi o voce de copil:
— Mi-a ieșit perfect! Nici nu se vede că am rupt!
Radu a deschis ochii.
— Ai auzit? a șoptit.
Mara a dat din cap, cu un zâmbet mic.
— Strada a vorbit.
Capitolul 5: Robotul zâmbitor
Au urmat sunetul skateboardului până la o alee dintre blocuri. Acolo, un băiat mai mic, Vlad, din a șasea, făcea cercuri pe asfalt. Pe cască avea un autocolant cu un robot zâmbitor.
Radu s-a oprit la doi metri distanță, ca să nu-l sperie.
— Vlad, robotul de pe cască e tare, a zis el, pe un ton prietenos.
Vlad a zâmbit, mândru.
— E de la un set. Am lipit și pe bancă, pe pod.
Mara a șoptit:
— Exact banca de unde am luat caietul.
Radu a continuat:
— Ai fost azi pe pod, nu?
Vlad a dat din cap, fără să se gândească.
— Da. M-am întâlnit cu Andrei acolo. Mi-a zis să vin la patru.
Radu a scos hârtia mototolită: „Pe pod, la ora 4.”
— Asta e scrisul tău?
Vlad a înghețat. Apoi a ridicat umerii.
— Da... dar nu e mare lucru.
Mara și-a pus mâinile în șold.
— Ba e mare. A dispărut o foaie dintr-un caiet.
Vlad a dat cu roata peste o pietricică, nervos.
— Eu n-am vrut să fur! Doar... am găsit caietul în curte. Era pe o bancă, lângă teren. L-am ridicat și... am văzut că scrie despre... despre tatăl lui.
Radu a simțit cum i se strânge stomacul. Compunerea lui era despre un adevăr greu: că tatăl lui promisese să vină la serbarea de anul trecut și nu venise. Radu scrisese sincer, fără să-l facă pe tată „rău”, dar nici fără să-l scuze.
Vlad a continuat, grăbit:
— M-am gândit: „Dacă citește cineva, o să râdă.” Și eu... eu am rupt foaia ca să nu ajungă la doamna. Apoi mi-a părut rău. Am ascuns caietul sub bancă pe pod și am chemat pe Andrei, că el e mai mare și... și să mă ajute.
Mara a ridicat o sprânceană.
— Și Andrei de ce n-a zis nimic?
Vlad a mormăit:
— Pentru că i-am zis să nu spună. Și el... el a zis că dacă e un secret, e un secret.
Radu a privit la Vlad. Băiatul nu părea rău. Părea doar încâlcit în propriile lui intenții bune și proaste, ca un cablu de căști în buzunar.
— Unde e foaia? a întrebat Radu, simplu.
Vlad a scos din buzunar o hârtie împăturită, cu margini zimțate.
— Aici. N-am aruncat-o. N-am putut.
Radu a luat foaia cu grijă. Cerneala era ușor întinsă pe margine.
— Pix negru care curgea, a murmurat el.
Mara s-a uitat la Vlad.
— Ai luat pixul lui Dima?
Vlad a clipit.
— Ăă... l-am găsit în curte, lângă bancă. L-am folosit să scriu biletul. Apoi l-am pus înapoi pe pervaz... cred.
Mara a oftat.
— Deci Dima n-avea nicio vină.
Radu a împăturit foaia și a pus-o în caiet.
— Vlad, știi ce e sinceritatea? Nu doar să spui adevărul. Ci să-l spui la timp, înainte să crească problema.
Vlad a înghițit și a dat din cap.
— Pot să vin cu voi la școală și să recunosc.
Radu a răspuns liniștit:
— Da. Asta ar fi corect.
Capitolul 6: Adevărul, la timp
A doua zi, în pauza mare, Radu, Mara și Vlad au mers la doamna Raluca. Vlad părea că are un arici în gât, dar mergea.
În cancelarie mirosea a cafea. Doamna Raluca i-a privit atent.
— Ce s-a întâmplat?
Vlad a scos caietul albastru și foaia.
— Eu am luat caietul. L-am găsit. Am rupt foaia... ca să nu se râdă de Radu. A fost o prostie. Îmi pare rău.
Doamna Raluca a rămas o clipă tăcută. Apoi a spus pe un ton calm:
— Apreciez că ai venit să spui adevărul. Dar data viitoare, când vrei să ajuți, întrebi. Nu decizi pentru altcineva.
Radu și-a luat caietul. Degetele lui au strâns coperta o secundă, apoi s-au relaxat.
Mara a șoptit:
— Și cu pixul lui Dima?
Vlad a ridicat mâna.
— Îl aduc azi. L-am pus pe pervaz, dar o să-l caut și o să i-l dau personal.
După ore, Vlad chiar i-a dat pixul lui Dima.
— Scuze, a zis Vlad.
Dima a rămas cu gura puțin deschisă, apoi a zis:
— Bine... măcar ai zis.
Radu a ieșit din școală și a simțit aerul de după-amiază, mai ușor. Podul pietonal se vedea în depărtare, ca o linie care unește două părți ale aceleiași povești.
Mara l-a întrebat:
— Și compunerea ta... o lași așa? O predai?
Radu a dat din cap.
— Da. E adevărul meu. Dacă cineva râde, asta spune ceva despre ei, nu despre mine.
Mara a zâmbit.
— Detective flegmatic.
Radu și-a băgat mâinile în buzunare și, înainte să se despartă, a spus încet, aproape ca un secret:
— Mulțumesc.
