Capitolul 1: Caietul dispărut
Mihai avea 12 ani și o curiozitate care se aprindea ca un bec atunci când ceva nu se potrivea. În după-amiaza aceea, la școală, doamna Radu a intrat în clasă cu un zâmbet ciudat, ca și cum ascundea o glumă.
— Azi trebuia să vă arăt ceva, a spus ea. Caietul meu cu planurile pentru Târgul de Știință… a dispărut.
Clasa a făcut „Ooo!”. Cineva a șoptit: „Ca-n filme.”
Mihai a ridicat sprâncenele. Doamna Radu nu părea speriată, doar… încurcată.
— Nu cred că a fost furat cu răutate, a adăugat ea. Probabil e o neînțelegere. Dar fără el, nu știu ce standuri ați ales și cine cu cine lucrează.
Pe bancă, prietena lui Mihai, Daria, i-a împins un creion cu cotul.
— Detectivule, ai auzit? a șoptit. Mister!
Mihai a încercat să nu zâmbească prea tare. Nu era un „mic Sherlock” care să vorbească în ghicitori. Era mai degrabă genul care observa detalii și punea întrebări bune.
— Ultima dată când l-ați avut? a întrebat el, cu o voce cât mai normală.
Doamna Radu a clipit, surprinsă că un elev întreabă asta.
— Ieri, la clubul de inventică. În sala de la bibliotecă. După, am trecut pe la fablab-ul din cartier să ridic niște piese pentru imprimanta 3D a școlii. Apoi… acasă.
— Ați pus caietul în geantă?
— Da. Și azi dimineață nu mai era.
Mihai a notat mental: bibliotecă, fablab, acasă. Trei locuri. Trei piste. Și un mister „dulce”, fără hoți mascați, doar un obiect rătăcit.
La finalul orei, când elevii ieșeau ca un val, Mihai a rămas puțin în spate. Din hol s-a auzit un sunet scurt: „tac-tac… zzz”.
Un zgomot mic, ca o jucărie mecanică ce pornește singură.
Mihai s-a oprit.
— Ai auzit și tu? a întrebat Daria, deja lângă el.
— Da. Și pare că vine de… undeva pe coridor.
Au mers încet, urmărind sunetul care apărea și dispărea, ca un semn. Un semn zgomotos.
Capitolul 2: Urma de sunet
Coridorul era aproape gol. Pe la capăt, ușa de la depozitul de materiale era întredeschisă. „Tac-tac… zzz” venea de acolo, timid, dar clar.
— Nu intrăm dacă nu avem voie, a șoptit Daria.
— Putem doar să batem și să întrebăm, a răspuns Mihai. Respect, da?
A bătut ușor.
— Alo? E cineva?
Nimic. Doar zgomotul.
Au împins ușa cât să se vadă înăuntru. Depozitul era plin de cutii, panouri, suluri de carton. Pe o masă, un mic robot din piese LEGO se mișca în cerc, lovind cu rotițele o riglă metalică. De aici „tac-tac”. Când se lovea, vibra și scotea un „zzz” scurt.
— Ah, robotul lui Rareș, a zis Daria. Îl testa ieri.
Mihai a observat ceva: pe masă, lângă robot, era un bilețel. Scris cu pix albastru.
„Am luat caietul din greșeală. Îl aduc înapoi după ce termin. — R.”
— R? a repetat Daria. Rareș?
— Sau Radu? glumi Mihai. Deși doamna Radu nu-și scrie bilețele ei înseși… sper.
Au luat bilețelul. Nu ca să-l „fure”, ci ca să-l ducă doamnei Radu. Mihai a închis ușa depozitului, exact cum o găsiseră, și a oprit robotul apăsând un buton.
— Să nu-i stricăm testul, a zis el. Îl punem la loc cum era.
Când au ajuns la cancelarie, doamna Radu citea ceva pe telefon.
— Doamnă, am găsit asta, a spus Mihai și i-a întins bilețelul.
Doamna Radu a citit, apoi a oftat.
— Rareș… uneori e atât de grăbit încât își ia și umbrele altora pe ploaie. Dar bilețelul e bun: înseamnă că nu e ceva rău intenționat.
— Unde ar putea fi caietul acum? a întrebat Daria.
Doamna Radu a încrețit fruntea.
— Rareș merge des la fablab. Îi place să printeze carcase pentru gadgeturi. Dacă a luat caietul ca să copieze o schiță… probabil e acolo.
Mihai și Daria s-au privit. Fablab-ul era un loc familiar, cu miros de lemn tăiat și plastic cald, plin de scule și oameni care își ajutau ideile să devină obiecte.
— Putem merge după ore? a întrebat Mihai.
— Vă rog. Dar cu o condiție: fără acuze. Întâi întrebați, ascultați, apoi trageți concluzii. Asta e și în știință, și în viață.
Mihai a dat din cap. Misterul avea reguli. Și una era respectul.
Capitolul 3: Fablab-ul, ca o minifabrică
După ore, Mihai și Daria au mers spre fablab-ul „Șurubul Vesel”, o încăpere mare într-o clădire veche recondiționată. Pe geamuri erau lipite desene cu roți dințate și citate amuzante: „Dacă nu se potrivește, măsoară din nou.”
Înăuntru zumzăia. O imprimantă 3D torcea ca o pisică electronică. Un laser cutter făcea „fssst” discret. Un ventilator bătea peste un banc de lucru plin de șuruburi mici, ca niște semințe de floarea-soarelui pentru roboți.
— Salut! a strigat o voce. Mihai, nu?
Era Andrei, mentorul fablab-ului, un tip cu ochelari și mâini pline de praf de lemn, ca și cum ar fi îmbrățișat un copac.
— Salut, Andrei. Căutăm ceva pierdut, a zis Mihai. Caietul doamnei Radu. Avem un bilețel cu „R”.
Andrei a ridicat o sprânceană.
— Rareș a fost pe aici azi. A lucrat la… ceva secret, cică „pentru surpriză”. Nu-mi place cuvântul „secret”, dar îmi place „surpriză”. Hai să vă arăt zona lui.
Au trecut pe lângă rafturi cu plăci de MDF, cutii cu LED-uri, role de filament colorat. Mihai a observat un lucru: pe podea, lângă o masă, erau urme fine de praf alb, ca făina. Nu părea praf de lemn. Mai degrabă ghips sau cretă.
— Cine a tăiat aici? a întrebat el.
— Nimeni. Dar azi a venit o doamnă cu o cutie de mulaje. Poate s-a vărsat, a spus Andrei.
La masa lui Rareș era un șevalet mic, o trusă cu șurubelnițe și un laptop. Caiet nu era. În schimb, pe un scaun era o geantă sport albastră, cu un fermoar deschis.
Daria a șoptit:
— E cam tentant să ne uităm…
Mihai a dat din cap, hotărât.
— Nu. Întâi întrebăm. Asta e regula.
— Corect, a zis Andrei, auzindu-i. Eu pot să-l sun pe Rareș. Dar dacă e în drum spre casă, până vine… puteți căuta un indiciu „neinvaziv”. Adică: ce se vede la suprafață.
Mihai a privit în jur. Pe masă era o bucată de carton cu trei litere scrise mare: „R—D—S”. Lângă, un capac 3D printat, în formă de ureche.
— Ureche? a murmurat Mihai. Ca pentru… ascultat?
În clipa aceea, dintr-un dulap metalic din colț s-a auzit: „tac-tac… zzz”. Același sunet ca la școală, dar mai slab, ca și cum ar fi fost închis într-o cutie.
Mihai a simțit cum i se ridică părul de pe ceafă, nu de frică, ci de emoția descoperirii.
— Sunetul… e aici, a spus el. În dulap.
Capitolul 4: Dulapul care „vorbește”
Dulapul metalic avea două uși și un lacăt mic, dar neînchis. Andrei a deschis ușor.
Înăuntru, pe un raft, era un alt robot mic, aproape identic cu cel de la școală. Se mișca încet, atingând o cutie de plastic. „Tac-tac… zzz”. Lângă el, o mapă groasă cu elastice.
Mihai a întins mâna, dar s-a oprit.
— Andrei, e ok dacă verificăm? a întrebat el. Pare… personal.
— Dacă e un caiet al școlii și există risc să se piardă, da. Dar fără să răsfoim aiurea. Doar să confirmăm.
Daria a tras elasticul ușor și a deschis mapa cât să se vadă prima pagină. Scria: „Planuri Târgul de Știință — clasa a VI-a”.
— E! a zis ea, aproape triumfătoare.
Mihai a simțit o victorie mică, dar imediat a apărut întrebarea mare: de ce e aici? Și de ce roboțelul face același zgomot ca cel de la școală?
— Deci Rareș l-a luat. Dar de ce a ascuns caietul în dulap? a întrebat Mihai.
Andrei a dat din umeri.
— Poate ca să nu-l păteze pe masă. Sau să nu-l vadă alții. Uneori oamenii fac lucruri ciudate din grabă, nu din răutate.
Atunci a intrat în fablab o fată cu părul prins în două cozi și cu o cutie de carton în brațe.
— Scuze, a zis ea. Ați văzut un băiat cu hanorac roșu? Rareș? Mi-a promis că îmi repară… chestia asta.
Daria a întrebat:
— Ce e „chestia”?
Fata a deschis cutia. Înăuntru era o păpușă veche, cu un mecanism pe spate. Un fel de jucărie care, când o învârteai, trebuia să cânte.
— E a bunicii. Nu mai merge. Și… se aude doar un „tac-tac… zzz”, a spus fata, rușinată, de parcă păpușa ar fi strănutat în public.
Mihai a făcut legătura ca două piese de puzzle care se lipesc.
— Roboțeii nu erau pentru test. Erau pentru… sunet. Rareș copiază sunetul păpușii?
Andrei a zâmbit.
— Asta ar explica urechea printată. Poate a făcut un dispozitiv de ascultare, ca să găsească de unde se blochează mecanismul.
Mihai a privit literele de pe carton: „R—D—S”.
— R… D… S… Rareș, Daria, Mihai? a ghicit Daria, râzând.
— Sau „Rotiță—Dinți—Sunet”, a zis Mihai. Glumesc. Dar… literele pot fi inițiale: „Radu, D… Știință”? Nu știu.
În clipa aceea, telefonul lui Andrei a vibrat.
— Rareș vine. E la două minute. Și… spune că are o explicație.
Capitolul 5: Explicația lui Rareș
Rareș a intrat alergând, cu hanoracul roșu și cu obrajii îmbujorați.
— Nu vă supărați! a zis el din prima, ridicând mâinile ca un arbitru care oprește meciul. Știu, știu… caietul!
Mihai a rămas calm.
— De ce l-ai luat? Și de ce l-ai pus în dulap?
Rareș a înghițit în sec.
— Ieri, doamna Radu mi-a arătat planurile pentru standuri. Era o pagină cu un desen super bun pentru un sistem de prezentare, cu un suport pliabil. Eu… am vrut să-l îmbunătățesc. Nu să copiez la teme. Să fac o versiune mai stabilă, din lemn, pentru târg. Și am luat caietul „doar pentru o oră”. Apoi am ajuns aici și m-a rugat Irina (a arătat spre fata cu cutia) să repar păpușa bunicii. M-am apucat, m-am încurcat, am uitat… și am ascuns caietul în dulap ca să nu se murdărească de praf.
Daria a pus mâinile în șold.
— Și bilețelul?
— L-am lăsat la școală, în depozit. Nu știam unde e doamna Radu. Am zis că e suficient.
Mihai a simțit că misterul se limpezește, dar mai era o lecție.
— Rareș, data viitoare ceri voie. Chiar dacă intenția e bună, a zis el. Altfel oamenii se îngrijorează.
Rareș a dat din cap, sincer.
— Ai dreptate. Îmi pare rău. Pot să merg cu voi să i-l dau doamnei Radu și să-i explic?
Andrei a intervenit:
— Și mai e ceva. Dacă ai folosit caietul ca inspirație, e corect să recunoști și să ceri acord. Respect pentru munca altuia.
— Da, a zis Rareș. Și… pot să aduc și prototipul suportului, dacă vrea.
Irina a ridicat păpușa.
— Și păpușa? a întrebat ea, cu o speranță mică.
Rareș a scos din buzunar o piesă mică, printată 3D, ca o rotiță.
— Am găsit problema. O rotiță era crăpată. Am făcut alta. Dar ca să fiu sigur, am construit și un roboțel care reproduce „tac-tac… zzz”, ca să compar sunetele. De-aia tot auzeați zgomotul. Nu e fantomă. Doar inginerie.
Daria a râs.
— Deci misterul era… un sunet de bunică.
— Cel mai respectabil sunet, a zis Mihai, serios de parcă ar fi fost o regulă de detectiv.
Capitolul 6: Înapoi la școală, cu clincăieli
Au ajuns la școală înainte să se închidă poarta. Doamna Radu era încă în clasă, aranjând niște hârtii. Când i-au pus mapa pe catedră, a zâmbit ușurată.
— Caietul meu!
Rareș a făcut un pas în față.
— Doamnă, îmi pare rău. L-am luat fără să cer. Am vrut să construiesc un suport mai bun pentru stand și… m-am luat cu altele. N-a fost corect.
Doamna Radu l-a privit câteva secunde, apoi a spus calm:
— Îți mulțumesc că ai recunoscut. Îți apreciez inițiativa, dar data viitoare întrebi. Altfel, intențiile bune pot face haos.
Mihai a simțit că asta e exact finalul de care avea nevoie un mister: adevăr, fără dramă.
Daria a scos bilețelul.
— L-am găsit lângă un roboțel care făcea „tac-tac… zzz”.
Doamna Radu a clipit.
— Aha. Deci sunetul era pista voastră.
Mihai a zâmbit.
— Da. Am urmat zgomotul. Și ne-a dus… la fablab.
Rareș a deschis rucsacul și a scos o bucată de lemn tăiată frumos, cu balamale.
— Am făcut prototipul. Dar îl folosim doar dacă sunteți de acord.
Doamna Radu a atins lemnul cu vârful degetelor, ca și cum verifica o prăjitură să vadă dacă e coaptă.
— E solid. Îmi place. Și îmi place și că ai întrebat acum.
Irina a apărut la ușă, ținând păpușa. A învârtit mecanismul. De data asta, în loc de „tac-tac… zzz”, s-a auzit o melodie subțire, ca un clopoțel.
Daria a șoptit:
— Uite, misterul cântă.
Mihai a râs încet.
— Detectivii buni nu prind hoți. Prind… explicații.
Doamna Radu i-a privit pe toți trei.
— Și, Mihai, Daria… mulțumesc. Ați investigat fără să răniți pe nimeni. Asta e o superputere.
Când au ieșit din clasă, pe coridor s-a auzit din nou „tac-tac… zzz”. Toți s-au oprit, înghețați pentru o secundă.
Rareș a roșit.
— A, stai! Ăla e robotul meu din depozit. Am uitat să-l opresc.
Mihai a ridicat o sprânceană.
— Deci încă un caz nerezolvat: „Robotul care nu doarme”.
Daria a chicotit.
— Mâine îl investigăm!
Mihai a făcut un salut teatral, ca un detectiv din vechile romane, și a zis:
— Până atunci, respectăm liniștea școlii. Și… oprim roboții.
Și, pentru prima dată, „tac-tac… zzz” s-a transformat în liniște. O liniște care părea să facă cu ochiul, ca și cum ar fi promis următorul mister.
