Capitolul 1: Ceasul care nu avea răbdare
Mara avea 12 ani și o curiozitate care îi sărea din buzunare ca o minge de ping-pong. În după-amiaza aceea, stătea pe covorul din camera ei, cu albumul foto deschis la o pagină cu poze vechi: bunica mică, tata cu breton caraghios, un câine care părea mereu surprins.
Pe birou, lângă lampă, era un ceas de mână găsit la târgul de vechituri. Nu era chiar vechi, dar avea o rotiță mică pe lateral și, pe spate, o plăcuță: „Regula 1: Nu schimba trecutul. Regula 2: Nu lua suveniruri. Regula 3: Întoarce-te la timp.”
— Cine scrie reguli pe un ceas? a mormăit Mara, apropiindu-l de ureche.
Ceasul nu ticăia. Mai degrabă… foșnea. Ca o pagină întoarsă repede. Când Mara a rotit rotița, pe ecranul mic a apărut o dată care nu era nici ieri, nici mâine: „2052”.
— Ha! a râs ea. Sigur. Și eu sunt căpitan de navă spațială.
A mai rotit o dată. Aerul s-a strâns ca o gumă de mestecat trasă prea mult, apoi s-a destins brusc. Camera s-a luminat cu o dâră subțire, ca un fulger cuminte. Mara a simțit că i se ridică părul de pe brațe, dar nu era frică; era ca înaintea unui experiment la școală, când toți se apleacă peste eprubetă.
— Dacă asta e o glumă, e una foarte… realistă, a șoptit ea.
Podeaua a dispărut dintr-odată, ca atunci când cazi în vis. Mara a închis ochii. A numărat până la trei. Și când i-a deschis, nu mai era în camera ei.
Era afară.
Capitolul 2: Piața conectată din 2052
Mara stătea în mijlocul unei piețe care semăna cu un târg, dar parcă cineva îi dăduse „upgrade” ca la un joc. Tarabele erau făcute din materiale ușoare, lucioase, iar deasupra lor pluteau panouri transparente cu litere colorate. Pe jos, asfaltul avea dungi luminoase care se schimbau ca un semafor pentru pași.
În aer mirosea a pâine caldă, a condimente și a… portocale? Dar portocalele erau atât de rare iarna. Poate aici nu era iarnă. Sau poate viitorul avea alte reguli pentru portocale.
Un robot mic, cu roți ca de valiză, se plimba printre oameni cu o tavă plină de pahare.
— Apă cu aromă de mentă și lămâie! Cine dorește? a ciripit robotul, iar vocea lui suna ca un prezentator de radio care nu obosește niciodată.
Oamenii purtau haine obișnuite, doar că multe aveau buzunare ciudate și cusături luminoase. Unii aveau pe încheietură brățări care proiectau mici imagini: hărți, liste, fețe zâmbitoare.
Mara și-a dus instinctiv mâna la ceas. Era acolo. Ecranul arăta „2052 — Piața Centrală, Sector 3”. Sub el, o iconiță clipocitoare: un mic semn de întrebare.
— E oficial, a spus Mara. Sunt într-o… aplicație? Nu, într-o… epocă.
O tarabă vindea fructe care păreau desenate perfect. Lângă ea, un ecran îți arăta „Povestea mărului”: când fusese cules, cu ce apă fusese udat, câte albine îl vizitaseră. Mara a făcut ochii mari.
— Aici până și merele au biografie! a râs ea.
— Normal, a spus o voce.
Mara s-a întors. În fața ei era un băiat de vârsta ei, cu părul cârlionțat și o jachetă verde cu fermoar portocaliu. Avea o insignă: „Ghid Junior — Toma”.
— Ești… pierdută? a întrebat Toma, fără să pară speriat. Mai degrabă curios, ca și cum ar fi găsit o carte fără copertă.
Mara și-a mușcat buza. Regula 1. Nu schimba trecutul. Dar ea era în viitor… Tot o regulă.
— Sunt… în vizită, a zis ea. Și cred că am nimerit aici din greșeală.
Toma a ridicat o sprânceană.
— Din greșeală se nimerește la standul cu gogoși, nu în Sectorul 3. Dar ok. Hai, îți arăt piața. Dacă te ia un scanner singură, te bagă la „vizitatori neînregistrați”. Nu e periculos, doar… foarte, foarte plictisitor. Îți pun o mie de întrebări.
— O mie? a zis Mara. Eu am doar… vreo două sute pregătite.
Au pornit împreună printre tarabe. Mara observa totul cu ochii larg deschiși, ca și cum încerca să fotografieze cu privirea.
La un colț, o femeie vindea „semințe de grădină pentru balcon” și, când cineva cumpăra, primea și un cod. O altă tarabă avea „reparații de jucării vechi”, iar un domn cu ochelari îți arăta cum să-ți faci propriul robot din capace și cabluri.
— Piața e conectată, a explicat Toma. Adică orice lucru are o etichetă. Poți afla de unde vine, cum e făcut, sau cum să-l repari. Aici nu aruncăm așa ușor.
— Sună… responsabil, a zis Mara. Și foarte tentant. Eu aș citi etichetele la orice.
— Atenție, a râs Toma. E o boală a curioșilor. Se numește „citit până uiți să mănânci”.
Mara a zâmbit. În timp ce mergeau, ceasul ei a vibrat ușor. Pe ecran a apărut: „Regula 2: Nu lua suveniruri.” Iar sub asta: „Paradox detectat: obiect lipsă.”
— Obiect lipsă? a șoptit Mara.
Toma s-a oprit brusc.
— Ai auzit și tu? a întrebat el, privind în jur.
— Ce să aud?
— Piața face un anunț doar când ceva e important. Uite, ascultă.
Din difuzoare, o voce calmă a spus: „Atenție, utilizatori. A dispărut Modulul de Sincronizare. Fără el, sistemul de prețuri și trasee se va bloca în 17 minute.”
Oamenii s-au uitat unii la alții. Unii au început să caute sub tejghele, alții și-au verificat brățările.
Toma a înghițit în sec.
— Dacă se blochează, va fi haos. Nu periculos, dar… toată lumea se va supăra, se vor forma cozi, și roboții vor intra în modul „îmi pare rău”. E cel mai trist modul.
Mara și-a strâns ceasul în palmă.
— Și „Modulul de Sincronizare” ce e?
— Un mic dispozitiv care ține piața… în același timp, a spus Toma. Ca un dirijor pentru orchestra asta.
Mara a simțit cum i se încordează umerii. Un obiect care ține timpul la un loc? Și ceasul ei vorbea despre paradox…
— Cred că am ajuns exact la fix, a zis ea, încercând să pară calmă.
— În 17 minute nu e „la fix”. E „acum!”. Hai să-l găsim.
Capitolul 3: Vânătoarea de minute
Au alergat printre tarabe, dar nu haotic. Toma avea o metodă: întreba scurt, asculta atent, nota mental.
— Ultima dată văzut? a întrebat el la un vânzător de mirodenii.
— În zona „Gustări și știri”, a răspuns omul. L-am văzut pe un robot de curățenie bâzâind ciudat pe lângă standul cu clătite.
Mara a ridicat degetul.
— Un robot de curățenie poate fura?
Toma a râs scurt.
— Nu fura. Dar poate să… încurce. Unele au programul prea literal: „strânge tot ce e pe jos”. Dacă modulul a căzut…
Au ajuns la standul cu clătite. O plită strălucea, iar clătitele se răsuceau singure, întoarse de o spatulă robotică, ca niște mici acrobați.
Un robot de curățenie trecea și aduna firimituri. Mara a observat ceva: robotul avea o cutie transparentă în care se vedeau, printre praf, un obiect metalic lucios, cât o cutie de chibrituri.
— Acolo! a zis ea.
Toma s-a apropiat.
— Hei, micuțule! Robotule! Stai! a strigat el.
Robotul a clipit cu un led albastru și a accelerat, ca un cățel care știe că a luat ceva de pe masă.
— Oh, nu. A intrat în modul „am găsit comori”, a spus Toma. Hai!
Au pornit în urmărire. Robotul se strecura printre oameni, cerând politicos „Permiteți!”, dar fără să încetinească.
Mara a sărit peste o linie luminoasă de pe asfalt, iar linia i-a proiectat în față o săgeată: „Traseu recomandat: 12 secunde.” Piața însăși îi ajuta. Sau poate îi urmărea.
— Aici! a strigat Toma, ghidând-o spre un culoar dintre tarabe.
Robotul a intrat într-o zonă unde erau reparate lucruri. Sunete de șurubelnițe, râsete, scântei mici ca niște licurici.
S-au oprit lângă un atelier deschis. Un bărbat în salopetă ținea în mână un dispozitiv.
— Vă pot ajuta? a întrebat el.
Toma a răsuflat repede.
— Robotul de curățenie a luat Modulul de Sincronizare. E în cutia lui. Trebuie scos.
Bărbatul a făcut o grimasă.
— Dacă îl scoți greșit, robotul îl poate marca drept „deșeu” și-l compactează. Și nu vrem un modul compactat.
Mara și-a imaginat un modul strivit ca o clătită. Nu suna bine.
— Atunci cum? a întrebat ea.
— Cooperare, a spus bărbatul simplu. Unul distrage robotul. Unul deschide cutia cu codul corect. Și unul ține modulul ca să nu cadă.
Toma s-a uitat la Mara.
— Tu ești bună la coduri?
Mara a clipit.
— Eu sunt bună la… a găsi tipare. La școală, când profesorul scrie ceva pe tablă, eu văd imediat unde a sărit un pas.
Bărbatul i-a arătat un mic panou pe robot.
— Codul se bazează pe ora locală. Dar ora se schimbă uneori în piață, pentru optimizarea fluxului. E amuzant, nu?
— Foarte amuzant, a zis Mara, pe jumătate serioasă, pe jumătate încântată. Un cod care depinde de timp, într-o piață care depinde de un modul de timp. Perfect.
Ceasul ei a vibrat din nou. „Regula 1: Nu schimba trecutul.” Sub ea, o altă linie: „Nu te întâlni cu tine însăți.”
Mara a înghețat.
— Toma… există… vizitatori care vin din alte timpuri? a întrebat ea, încercând să sune casual.
Toma a râs.
— Cine ar veni din alte timpuri? Avem destule probleme în timpul ăsta.
Robotul de curățenie s-a apropiat, rotindu-se ca un titirez fericit.
Bărbatul a făcut semn.
— Acum. Distrage-l.
Toma s-a aplecat spre robot.
— Salut! Uite o firimitură uriașă acolo! a zis el, arătând spre o bucată de carton.
Robotul a întors senzorii.
Mara s-a lipit de panoul cu cod. Pe ecran apăreau cifre care se schimbau: 14:07… 14:08…
— Trebuie fix ora? a șoptit ea.
— Fix momentul, a spus bărbatul. Ca o fotografie.
Mara și-a mușcat limba. Apoi a observat o chestie: cifrele de pe panou se schimbau o fracțiune după ce se schimba ora pe unul dintre panourile pieței. Era un mic decalaj, ca atunci când un film se sincronizează prost cu sunetul.
— Deci robotul rămâne cu o secundă în urmă, a zis Mara. Asta e fisura.
Bărbatul a ridicat sprâncenele, impresionat.
Mara a așteptat momentul în care ora mare de pe panoul de deasupra tarabei a sărit la 14:09. A numărat: unu… doi… și a introdus 1409.
Panoul s-a deschis cu un clic discret.
— Ține! a spus bărbatul, întinzând mâna.
Mara a băgat două degete și a prins modulul lucios. Era cald, ca și cum tocmai fusese ținut în palmă.
Robotul a făcut un „bip” ușor nemulțumit, ca atunci când îi iei cuiva o jucărie.
— Mulțumesc pentru colaborare, a spus robotul, brusc politicos. Am colectat: praf, firimituri, un obiect important. Obiect important: predat. Zi frumoasă.
Toma a izbucnit în râs.
— Ești cel mai cinstit hoț din lume, micuțule.
Bărbatul a închis cutia robotului și a luat modulul.
— Trebuie dus imediat la nodul central. Veniți?
Toma a dat din cap.
— Da. Mara, alergi bine?
— Eu alerg excelent când e vorba de paradoxuri, a zis ea, și a pornit.
Capitolul 4: Nodul central și regula „nu atinge”
Nodul central era o coloană înaltă, în mijlocul pieței, ca un copac metalic cu ramuri de lumină. Oamenii se strângeau în jur, șoptind.
Când au ajuns, un ecran mare arăta: „Timp rămas: 03:12”.
Mara simțea cum inima îi bate în gât, dar totul părea în continuare… luminos. Nici țipete, nici panică. Doar graba aceea care te face să te simți important.
Un tehnician cu păr alb prins în coadă s-a întors spre ei.
— Modulul? a întrebat, scurt.
Bărbatul din atelier i l-a întins.
— Recuperat. Datorită cooperării.
Tehnicianul l-a conectat într-un loc mic, ca o fantă. A urmat un „fiuu” ușor, de parcă piața ar fi tras aer în piept. Dungile luminoase de pe jos s-au stabilizat. Panourile au pâlpâit, apoi au devenit clare.
Ecranul mare a arătat: „Sincronizare restabilită. Mulțumim!”
Oamenii au aplaudat, iar un copil a strigat:
— Piața trăiește!
Toma s-a înclinat teatral.
— Doamnelor și domnilor, am salvat… ora.
Mara a râs, ușurată. Apoi a simțit vibrația ceasului. A privit ecranul: „Fereastră de întoarcere: 10 minute.”
— Toma, eu… trebuie să plec, a spus ea, încet.
— Pleci unde? a întrebat el, și pentru o clipă părea că se prinde de ceva, ca și cum ar simți că povestea ei are un capitol secret.
Mara a ezitat. Regula 1. Regula 2. Regula 3.
— În… vizită înapoi, a spus ea. Am un… program.
Toma a încruntat fruntea, apoi a zâmbit.
— Ok. Dar măcar fă o poză. În 2052, dacă nu ai o poză, oamenii cred că n-ai fost. Așa suntem noi, ușor neîncrezători.
Mara și-a atins buzunarul. Nu avea telefon. Dar lângă nodul central era o cabină mică, cu un semn: „Fotografie de zi — amintire instant”.
— Acolo? a întrebat ea.
— Da! a spus Toma. E o cabină care face o poză și o tipărește. Unii o pun în albume, retro. Se poartă.
Mara a simțit o furnicătură. Regula 2 spunea „nu lua suveniruri”. Dar o fotografie… e și suvenir, și dovadă. Totuși, era doar hârtie, nu un obiect care schimbă ceva?
Ceasul a vibrat, ca și cum ar fi citit gândul: „Amintirile sunt permise. Obiectele funcționale nu.”
— Mulțumesc, ceasule, a murmurat Mara. Foarte clar. Pentru prima dată.
Au intrat în cabină. Era ca o căsuță de lemn, dar cu o lentilă mare, rotundă, în față. O voce prietenoasă a spus:
„Zâmbiți. Spuneți: ‘Timpul e prietenul meu!'”
Toma a făcut o față serioasă.
— Timpul e prietenul meu, dar uneori îmi împrumută doar două minute.
Mara a râs și a spus tare:
— Timpul e prietenul meu!
Flash. Nu orbitor, ci cald, ca o lumină de apus.
Cabina a scos un carton mic, lucios, cu poza lor: Mara cu părul ușor ciufulit, Toma cu un zâmbet șmecher, iar în spate panourile transparente ale pieței.
— Uite, a spus Toma. Acum chiar ai fost.
Mara a strâns fotografia, dar imediat a simțit un mic fior: să nu o piardă, să nu o rupă, să nu o lase aici.
— Mulțumesc, Toma, a spus ea. Pentru… tot.
El a ridicat din umeri, dar ochii îi râdeau.
— Data viitoare să nu lași ceasul să te arunce în mijlocul unei crize. Deși… a fost distractiv. Aproape.
— Aproape, a repetat Mara, și și-a privit ceasul. „Fereastră: 02:30.”
Dintr-odată, în mulțime, Mara a văzut o fetiță care îi semăna izbitor: aceeași aluniță mică lângă sprânceană. Fetița se uita fix la Mara, surprinsă.
Mara a înghețat. Regula: „Nu te întâlni cu tine însăți.”
Toma a văzut-o și el.
— Hei… a zis el. Tu… ai o soră geamănă?
Mara și-a strâns fotografia la piept.
— Nu. Și tocmai de asta trebuie să plec. Acum!
Capitolul 5: Paradoxul cu aluniță
Fetița din mulțime a făcut un pas spre Mara. Mara a făcut un pas înapoi. Timpul s-a strâns din nou, ca elasticul. Ceasul vibra rapid: „Întoarcere: 00:55”.
— Toma, nu veni după mine! a spus Mara repede. Te rog. Reguli de… vizitator.
— Ce fel de reguli? a întrebat el, dar nu s-a mișcat. Era deștept.
Mara a ridicat ceasul, suficient cât să-l vadă.
— De timp, a zis ea, simplu.
Toma a clipit de două ori, apoi a scos un sunet între „aha” și „nu cred”.
— Serios? a șoptit el. Deci chiar…?
Mara a dat din cap. Nu avea timp de explicații. Fetița-„Mara” se apropia încă, cu ochii mari, ca și cum ar fi văzut o fantomă într-o vitrină.
— Dacă mă atinge…? a întrebat Mara, cu voce mică.
Toma a făcut o grimasă comică, dar blândă.
— Probabil se întâmplă ceva foarte neplăcut. Gen… îți explodează temele la matematică.
Mara a râs scurt, de nervi.
Băiatul s-a uitat în jur și a văzut un panou de direcții. L-a atins rapid, iar panoul a proiectat o barieră luminoasă temporară, ca o ușă de sticlă între două trasee.
— Nu e pentru oameni, e pentru roboți, a spus el repede, dar merge! Treci pe acolo!
Mara a alergat pe lângă barieră. Fetița-„Mara” s-a oprit confuză, ca și cum ar fi întâlnit o oglindă care nu reflectă corect.
— Stai! a strigat ea. Cine ești?
Mara a simțit un nod în gât. Ar fi vrut să spună: „Sunt tu, dar peste ani, și e ok, o să-ți iasă proiectul la științe.” Dar asta ar fi fost o schimbare, o scânteie în timp.
— Sunt… o trecătoare, a spus Mara, abia auzit.
Ceasul a luminat puternic. Aerul a foșnit ca paginile unei cărți răsfoite în viteză.
— Mara! a strigat Toma. Ține minte: dacă revii, caută standul cu clătite! Și nu te lua la întrecere cu roboții de curățenie!
— Promit! a strigat ea.
Apoi lumea s-a pliat, ca o hartă. Culorile pieței s-au tras în dungi. Sunetele au devenit departe, ca și cum cineva ar fi închis o ușă groasă.
Mara a închis ochii.
Capitolul 6: Albumul și fotografia de zi
Când i-a deschis, era din nou în camera ei. Covorul. Biroul. Albumul deschis la pozele vechi. Totul stătea la loc, ca și cum nimic nu s-ar fi mișcat.
Doar că Mara simțea în nări mirosul de condimente și în urechi ecoul unei piețe care respira lumină.
Ceasul de mână stătea pe palmă, liniștit. Acum ticăia normal.
Mara a expirat încet și s-a uitat la fotografia strânsă în cealaltă mână. Era reală. Lucioasă. Cu ea și Toma în cabină, cu panouri transparente în spate.
— Deci n-am visat, a șoptit ea.
A luat albumul și a căutat o pagină liberă. A găsit una lângă o poză cu ea la 6 ani, cu înghețată pe nas. A scos lipiciul, a pus o cantitate mică (bunica spunea mereu: „Lipiciul prea mult e ca sarea prea mult”), și a fixat fotografia.
A stat un moment și a privit-o. Apoi a spus, ca pentru ea, ca pentru ceas, ca pentru viitor:
— Am învățat ceva. Timpul nu e doar o linie. E o responsabilitate. Și… o echipă.
A închis albumul cu grijă. În camera ei era liniște, dar nu una goală. Era o liniște plină de posibilități.
Ceasul a ticăit o dată, ca un semn de acord.
Mara a zâmbit și și-a atins ușor pagina albumului, acolo unde fotografia de zi stătea lipită, ca o fereastră mică spre un 2052 luminos, în care cooperarea salvase… ora.
