Capitolul 1: Ușa care clipea
În laboratorul de științe al școlii, patru fete își terminaseră tema cu o seriozitate care se vedea din felul în care aliniau pixurile: Mara, liniștită și atentă la detalii; Ilinca, rapidă la replici; Sonia, curioasă ca o pisică; și Daria, care avea mereu o idee practică și un elast ic de păr la încheietură, ca un semn de „sunt pregătită”.
Pe masă stătea proiectul lor pentru târgul de știință: o cutie metalică, două ceasuri vechi, un mic difuzor și o ramă de lemn ca o ușă de jucărie.
— Nu e chiar o ușă, e un model, zise Sonia, mângâind rama. Ca să demonstrăm… um… sincronizarea.
— Un model care sună ca un greier stricat, completă Ilinca, apăsând un buton. Difuzorul scoase un „țrr-țrr” și un „bip” hotărât.
Mara își puse ochelarii pe nas și răsfoi caietul cu planul lor, numerotat frumos.
— Pasul unu: verificăm bateriile. Pasul doi: verificăm conexiunile. Pasul trei: testăm semnalul. Nu sărim direct la… orice e asta.
Daria ridică din umeri.
— E doar un cadru. N-are cum să facă ceva mare.
Atunci, unul dintre ceasurile vechi începu să bată, deși nu era întors. Nu un tic-tac normal, ci un ritm ca o melodie: tic—tic—tac, tic—tic—tac, ca un vals mic.
Rama de lemn se lumină pe margini, ca și cum cineva ar fi desenat cu cretă fosforescentă o ușă în aer. Aerul dinăuntru tremura, ca deasupra asfaltului vara.
Ilinca făcu doi pași înapoi.
— Ok. Asta nu era în plan. Mara, în caiet scrie ceva despre „aerul care tremură”?
Mara, cu voce calmă, dar cu ochii mari, spuse:
— Nu… dar scrie: „Nu atingeți rama în timpul semnalului.”
— Prea târziu pentru avertismente, murmură Sonia, apropiindu-se cu o curiozitate aproape comică. Dacă ar fi avut o lupă, sigur o scotea.
În ușă se vedea… nu laboratorul. Se vedea o piață largă, cu pavaj, cu oameni îmbrăcați altfel, cu pălării și rochii mai lungi. Și se auzea muzică: un saxofon, un pian, o tobă. Un swing vesel, care făcea aerul să pară mai ușor.
Daria își înghiți emoția.
— Deci… e o ușă. O ușă adevărată.
Mara își strânse caietul la piept.
— Dacă e o ușă… atunci trebuie metodă. Intrăm doar dacă știm cum ieșim.
— Ești ca un manual de instrucțiuni în formă de fată, râse Ilinca, dar râsul ei era subțire, ca un fir. Totuși, nu își luă ochii de la piață.
Sonia își lipi palma de marginea luminoasă. Lumina nu o arse. O gâdilă ușor.
— E ca… spuma de mare, șopti ea.
În clipa următoare, rama făcu un „bip” lung, ca un fluierat, și lumina se stabiliză într-un contur clar.
Mara ridică un deget, ca la ora de matematică.
— Regulă unu: nu schimbăm nimic important. Regulă doi: nu ne pierdem una de alta. Regulă trei: notăm ce vedem, în ordine. Înțelegeți?
— Da, căpitane, spuse Daria, deja căutând un marker în ghiozdan. Pentru notițe.
Ilinca ridică sprânceana.
— Și regula patru: dacă apare un dinozaur, eu plec prima.
Sonia își mușcă buza, apoi zâmbi.
— Eu vreau doar să aud muzica de aproape.
Mara inspiră adânc, ca înainte de un test, și spuse:
— Dacă intrăm, intrăm împreună. La trei.
Și, în timp ce swingul din piață părea să le cheme pe nume, cele patru fete pășiră prin ușa care clipea.
Capitolul 2: Piața cu jazz și pălării
Într-o secundă, mirosul de cretă și detergent din laborator dispăru. Aerul deveni rece și curat, cu parfum de castane coapte și fum de cărbune. Pavajul de sub pantofii lor era din piatră netedă. În față, o piață se deschidea ca o scenă: tarabe cu mere lucioase, afișe lipite pe un stâlp, o fântână cu apă strălucitoare și, pe o platformă mică, o trupă cânta.
Saxofonistul, un bărbat cu mustață fină, se apleca în ritm. Pianistul avea degete rapide ca niște pești. O doamnă în rochie bleumarin făcea pași de dans, iar lângă ea un băiat cu bretele râdea.
Ilinca își pipăi hanoracul, ca și cum se temea că i-a dispărut.
— Suntem… unde? Și când?
Mara căută repede un reper: un ziar vândut la colț. Pe prima pagină se vedea data. Își apropie ochii.
— 1932, șopti ea. Anii '30.
Sonia își rotunji ochii.
— Adică exact perioada din manual, cu crize, cu jazz, cu… și cu aparate de radio mari!
Daria se întoarse instinctiv, să vadă ușa. În spatele lor era doar aer și oameni grăbiți. Nicio ramă luminoasă.
— Ușa nu e aici, spuse ea, mai încet. Nu se vede.
Mara își îndreptă spatele, ca să nu pară speriată.
— Rămânem calmi. Metodă. Nu alergăm. Nu atragem atenția.
În acel moment, un domn cu pălărie gri se opri și le privi de sus în jos.
— Domnișoare, sunteți de la vreo școală? întreba el, politicos. Aveți… îmbrăcăminte interesantă.
Ilinca înghiți. Hanoracul ei cu un logo mare părea din altă galaxie.
Sonia interveni cu un zâmbet care spunea „nu vrem probleme”.
— Suntem… în vizită. Pentru un proiect. Studii… de muzică.
Domnul făcu un gest spre trupă.
— Atunci ați nimerit bine. Azi e repetiție pentru serata de diseară. Dar aveți grijă, piața e aglomerată. Și… să nu vă pierdeți.
Când plecă, Daria șopti:
— Parcă toată lumea spune „să nu vă pierdeți”. E un semn.
Mara își scoase caietul și un creion.
— Observație unu: suntem în 1932. Observație doi: ușa nu e vizibilă. Observație trei: muzica e reală și… foarte tare.
Ilinca făcu o grimasă.
— Observație patru: dacă nu găsim ușa, o să fim primele fete cu hanorace care au rămas blocate în trecut. Sună… ca un film prost.
Sonia își apropie urechea de un aparat de radio într-o vitrină. Dinăuntru se auzea o voce groasă, în română, anunțând știri.
— Ascultați! Oamenii ăștia chiar trăiesc aici. Nu e un decor.
Un copil de vreo zece ani, cu șapcă, le privi curioasă încălțările.
— Ce pantofi ciudați aveți, zise el. Sunt de alergat?
Daria râse ușor.
— Da. Pentru… alergat după idei.
Băiatul ridică din umeri, ca și cum asta explica totul, și apoi spuse:
— Dacă sunteți noi, să știți: diseară e mare. Vine domnul care strânge bani pentru orfelinat. Și cineva a zis că se aduce și un… obiect special.
Mara tresări.
— Ce obiect?
Băiatul își încruntă nasul.
— Un ceas. Un ceas de aur. Lumea vorbește. Unii zic că e norocos. Alții că e… ciudat.
Ilinca făcu ochii mari.
— Un ceas de aur. Dacă e „ciudat”, e fix genul nostru de problemă.
Sonia își strânse părul într-o coadă.
— Poate ușa noastră e legată de ceas. Ceasurile din proiect au pornit singure.
Mara notă: „Posibilă legătură: ceas de aur.”
Daria își puse mâna pe umărul Marei.
— Plan?
Mara privi piața: fântâna, tarabele, scena. Muzica curgea ca un râu.
— Plan simplu. Aflăm unde e serata, vedem ce e cu ceasul, nu atingem nimic care schimbă istoria, și găsim o cale să revedem ușa. Pas cu pas.
Ilinca își ridică bărbia.
— Și între timp… putem să dansăm un pic? Ca să nu arătăm ca niște statui.
Sonia râse.
— Dansul e un fel de metodă? Bun. Metoda cu swing.
Și, cu pași atenți, dar cu zâmbete care începeau să prindă curaj, se amestecară în piața anilor '30.
Capitolul 3: Ceasul care nu avea umbră
Serata urma să aibă loc într-o clădire de lângă piață, cu ferestre înalte și un afiș desenat de mână: „Muzică și dans — pentru o cauză bună”. Daria găsi repede o intrare laterală, unde se descărcau lăzi cu prăjituri și sticle de sifon.
— Dacă vrem să vedem ceasul, trebuie să intrăm fără să fim… prea evidente, șopti ea.
Ilinca arătă spre lăzi.
— Putem fi „echipa de ajutor”. Eu pot să car o cutie. Am făcut asta la mutarea bunicii.
Mara își frământă degetele.
— Dar să nu mințim prea mult. Întrebăm, observăm, apoi ne retragem.
Sonia ridică un deget.
— Uite o soluție: întrebăm pe cineva de ceas, ca și cum am fi doar curioase. Curiozitatea e mai normală decât hanoracul meu.
Intrară pe coridor, unde mirosea a lemn lustruit și a vanilie. Se auzea repetiția: pianul încerca acorduri, cineva râdea, cineva scăpa o lingură.
Într-o cameră mică, un domn cu vestă și papion ținea în mână un ceas de aur, strălucitor. Lângă el, o doamnă nota ceva pe o listă.
Mara se opri la distanță. Privirea îi fu atrasă de un detaliu: ceasul nu părea să facă umbră pe masă, deși lumina venea clar de la o lampă.
— Ați văzut? șopti ea. Nu are umbră.
Ilinca clipi.
— Cum adică? Orice are umbră. Chiar și eu, când mă ascund după tema la matematică.
Sonia înaintă un pas, apoi se opri când domnul ridică privirea.
— Domnișoare? Aveți nevoie de ceva?
Sonia zâmbi politicos.
— Ne scuzați. Am auzit de ceasul dumneavoastră. E… foarte frumos.
Domnul, flatat, îl ridică ușor.
— Mulțumesc. Un ceas rar. A aparținut, se spune, unui inventator. A ajuns la noi prin multe mâini. Diseară îl licităm pentru orfelinat.
Daria își încrucișă brațele.
— Și de ce spune lumea că e… ciudat?
Doamna cu lista își mușcă buza.
— Ei, sunt superstiții. Unii zic că atunci când îl întorci, nu arată doar ora. Arată… un alt „azi”.
Mara îngheță.
— Un alt „azi”?
Domnul râse scurt, ca și cum era o glumă bună.
— Prostii. Dar recunosc: mecanismul e neobișnuit. Are o mică rotiță în plus, ascunsă aici. Vedeți?
Apropie ceasul, și fetele observară o gravură minusculă: o ușă, desenată simplu, cu o linie de lumină pe margine. Exact ca rama lor.
Ilinca șopti:
— Asta e semnul nostru!
În același timp, ceasul începu să vibreze, ca și cum ar fi avut un motor mic. Limba secundelor se învârti de două ori prea repede. Lampa pâlpâi.
Doamna cu lista tresări.
— Iarăși face asta… Îmi dă fiori.
Mara își adună curajul și spuse, cu voce clară:
— Nu vrem să deranjăm. Dar cred că ceasul… reacționează la ceva. La noi.
Domnul își îngustă ochii.
— La voi? Ce înseamnă asta?
Ilinca, care nu suporta tăcerile grele, interveni:
— Înseamnă că probabil avem fețe… electrice. Glumesc! Dar… ceasul are același simbol ca o… ramă pe care o studiem.
Daria îi aruncă o privire: „mai încet cu detaliile”.
Atunci, pe coridor, cineva strigă:
— Hoț! Oprește-l!
Pașii alergau. O umbră trecu pe lângă ușă. Un băiat mai mare, cu sacou prea larg, se repezi în cameră, apucă ceasul de pe masă și fugi.
Sonia scoase un „Hei!” surprins, iar Mara rămase cu caietul deschis, ca și cum furtul ar fi fost o problemă de rezolvat la tablă.
Domnul cu papion izbucni:
— Ceasul! Prindeți-l!
Ilinca își strânse șireturile într-o mișcare automată.
— Regulă patru cu dinozaurul nu se aplică. Acum e regula: alergăm!
Mara ridică palma.
— Împreună! Și cu cap! Nu-l pierdem din ochi, dar nici nu lovim pe nimeni!
Daria deja se mișca.
— Eu pe stânga! Sonia, rămâi lângă Mara! Ilinca, cu mine!
În timp ce muzica din sala mare se amesteca cu strigătele, cele patru fete porniră după hoț, iar ceasul de aur, fără umbră, strălucea ca o promisiune periculoasă.
Capitolul 4: Urmărirea și paradoxul din vitrină
Hoțul ieși în piață ca o săgeată. Oamenii se dădeau la o parte, surprinși. Trupa de jazz, fără să știe de ce, cânta mai repede, ca și cum urmărirea ar fi fost parte din spectacol.
Ilinca alerga bine, dar pavajul era alunecos. Daria ținea ritmul, atentă să nu se lovească de tarabe.
— Îl văd! strigă Ilinca. Are sacoul ăla caraghios!
Sonia, lângă Mara, șopti:
— Mara, ce facem dacă schimbăm ceva? Dacă îl prindem, e bine? Dacă nu-l prindem, e… rău?
Mara, deși gâfâia, răspunse cu o logică care o calma și pe ea:
— Furtul ceasului schimbă seara, poate și donația. Dar noi nu trebuie să devenim „eroinele din ziar”. Trebuie să readucem ceasul unde era, fără scandal.
Daria arătă spre o alee cu vitrine.
— Intră acolo!
Hoțul se strecură printre oameni și intră într-un magazin de antichități, împingând ușa cu clopoțel. Clopoțelul sună vesel, de parcă saluta o vizită, nu un furt.
Fetele intrară după el. Magazinul era îngust, plin de oglinzi, lămpi, ceainice și fotografii sepia. În aer plutea un miros de praf și levănțică.
Hoțul se opri brusc, ca și cum s-ar fi lovit de un zid invizibil. Se uita fix la o vitrină mare, unde stătea o ramă de lemn… identică cu cea din laborator.
Numai că în vitrină, în loc de sticlă, era un fel de ceață luminoasă.
— Nu… nu… murmură hoțul, alb la față. Nu voiam decât să-l vând!
Ceasul din mâna lui începu să bată ritmul acela de vals mic. Lumina din vitrină se aprinse, conturând o ușă.
Ilinca își șopti singură:
— Deci ușa era aici. Bine, universule. Dar puteai să pui un semn: „ieșire”.
Mara se apropie încet.
— Nu atinge ușa! îi spuse hoțului, pe un ton care nu era rău, ci ferm. Dacă intri, s-ar putea să nu te mai întorci unde crezi.
Hoțul râse nervos.
— Ce știi tu? E doar… o oglindă ciudată.
Sonia făcu un pas înainte, cu palmele ridicate.
— Nu e oglindă. E o ușă în timp. Și ceasul e cheia.
Băiatul clipi.
— În timp?
Daria, practică, spuse:
— Ascultă. Dacă treci, poți ajunge în altă zi, în alt an. Poate chiar… în viitor. Și atunci ce vinzi? Nimic. Că nu mai ai unde.
Ilinca adăugă, cu o ironie blândă:
— Plus că în viitor nu cred că mai merge scuza „am luat ceasul din greșeală”. Toți au camere.
Hoțul strânse ceasul la piept. Apoi privi spre ușă, și pentru o clipă păru tentat, ca și cum lumina îi promitea o scurtătură.
Mara își aminti regula unu și spuse, apăsat:
— Paradoxurile sunt șirete. Dacă fugi prin ușă, poate nu mai poți repara nimic. Și poate… te repară ușa pe tine, într-un mod care nu-ți place.
Sonia îi întinse încet un măr de pe o masă (probabil de decor), ca un gest simplu de pace.
— Hai. Dă ceasul înapoi. Și ieși cu noi. Putem să spunem că l-ai găsit pe jos, lângă intrare. Nimeni nu trebuie să știe mai mult.
Hoțul își mușcă buza. Pentru prima dată părea mai mic decât sacoul lui.
— Eu… am nevoie de bani. Tata e bolnav. Și… orfelinatul primește. Eu nu.
Ilinca îl privi, mai serioasă.
— Știu. Dar dacă furi, îi faci pe toți să piardă. Și pe tine te prinde frica. Metoda e să ceri ajutor, nu să fugi cu ceasuri care deschid uși în timp.
Daria aprobă:
— Putem găsi altă soluție. Dar acum, primul pas: ceasul la loc.
Băiatul își slăbi degetele. Ceasul aproape că alunecă. În clipa aceea, în vitrină, lumina se schimbă și arătă… ceva ca un colț de laborator, cu rafturi și o tablă. Pentru o secundă, fetele își văzură propriul timp.
Sonia șopti, uimită:
— Ușa arată prezentul… dar se mișcă.
Mara își încordă maxilarul.
— Înseamnă că se poate închide. Trebuie să acționăm repede, cu pași clari.
Ilinca întinse mâna.
— Dă-mi ceasul. Jur pe… pe tema mea la română că îl ducem înapoi.
Hoțul ezită, apoi îi puse ceasul în palmă. În clipa în care Ilinca îl atinse, ceasul făcu „bip” ca difuzorul lor, deși era un ceas vechi. Lumina ușii tremură și conturul deveni mai stabil.
Daria exclamă:
— Ok! Avem cheia. Acum: înapoi la serată, fără să atragem atenția.
Mara făcu un semn către hoț.
— Tu vii cu noi. Nu ca prizonier. Ca… om care repară ce a stricat.
Hoțul dădu din cap, rușinat.
— Bine.
Și, în timp ce ușa din vitrină pâlpâia ca un ochi care se închide și se deschide, cele patru fete porniră spre sala de muzică, cu ceasul de aur ascuns între palmele Ilincăi, ca un secret greu și cald.
Capitolul 5: Serata, pașii mărunți și regula de aur
Sala mare era plină. Luminile erau blânde, ca mierea. Oamenii râdeau, își aranjau hainele, iar trupa cânta un swing care făcea podeaua să vibreze ușor. Totul părea normal, de parcă furtul n-ar fi existat.
Mara își șopti planul, ca o listă:
— Pasul unu: ajungem la domnul cu papion. Pasul doi: punem ceasul pe masă, ca și cum n-a plecat. Pasul trei: ieșim.
— Pasul patru: respirăm, adăugă Sonia, care simțea că plămânii ei uitaseră cum se face.
Daria îl ținea pe hoț lângă ea, fără să-l apuce. Doar îl ghida, ca pe cineva care nu știe drumul.
Ilinca își ținea mâinile în buzunar, ca să nu se vadă ceasul. Și, surprinzător, nu glumea.
Se apropiară de camera mică. Domnul cu papion discuta cu cineva, agitat. Doamna cu lista își freca tâmplele.
Mara păși înainte, cu un curaj ordonat.
— Domnule, cred că… am găsit ceasul.
Domnul se întoarse brusc. Ochii îi căzură pe Ilinca, apoi pe ceasul pe care aceasta îl scoase cu grijă.
Doamna cu lista scoase un suspin atât de mare, încât părea că a scos și praf din aer.
— Slavă Domnului!
Domnul întinse mâna, dar Mara ridică ușor palma.
— Încă un lucru. Băiatul acesta… l-a luat. Dar nu vrea să facă rău. Are o problemă acasă.
Hoțul își coborî privirea.
— Îmi pare rău. Am fost… prost.
Domnul îl privi lung. Apoi, surprinzător, își îndreptă papionul și spuse:
— Greșelile se repară. Dar nu cu fuga. Cu muncă. Vrei să ajuți diseară? Să cari scaune, să servești apă? Și mâine vorbim, să vedem cum putem ajuta și acasă.
Băiatul ridică ochii, uimit.
— Serios?
— Serios, spuse domnul. Dar încă o încercare de furt și… nu mai e vorbă.
Ilinca, în șoaptă, către Mara:
— Asta da metodă. Nu pedeapsă doar de dragul pedepsei.
Mara încuviință.
Ceasul fu așezat pe masă. În momentul acela, umbra lui apăru pentru prima dată, mică și clară. Ca și cum obiectul acceptase să fie „în locul potrivit”.
Sonia își mușcă buza, mulțumită.
— Uite, acum are umbră.
Daria se uită spre fereastră. În piață, lumina se schimba încet. Seara venea. Și dacă ușa din vitrină decidea să se închidă?
Mara își strânse caietul.
— Trebuie să ne întoarcem la magazinul de antichități. Repede.
Ilinca arătă spre scenă.
— Dar… muzica…
Sonia râse.
— Putem lua muzica în cap. Ca un refren.
Domnul cu papion, văzându-le că se pregătesc să plece, spuse:
— Domnișoare, mulțumesc. Vreți o prăjitură pentru drum?
Ilinca își mușcă buza.
— Pentru drum… de timp? Mersi, dar cred că ne ajunge… adrenalina.
Mara spuse doar:
— Mulțumim. Și… o seară frumoasă.
Ieșiră din clădire. Jazzul le urmărea, ca o panglică invizibilă. În piață, lampadarele se aprindeau unul câte unul.
— Încă o regulă, spuse Mara, în timp ce mergeau. Regula de aur: lucrurile se rezolvă în ordine. Nu cu panică.
Daria dădu din cap.
— Și cu echipă.
Ilinca inspiră.
— Și cu picioare rapide.
Sonia zâmbi.
— Și cu inimă.
În fața magazinului de antichități, clopoțelul sună iar când intrară. Vitrina cu ușa luminoasă pâlpâia, dar mai slab, ca o lanternă cu baterii pe terminate.
Mara se apropie și văzu clar: în ceață se vedea laboratorul lor, cu masa, cu proiectul și… patru ghiozdane, ca și cum le așteptau.
— E deschis, șopti ea. Dar nu știm pentru cât.
Ilinca își întinse mâinile, goale.
— Stai. Noi nu avem ceasul. A rămas la domnul cu papion.
Sonia îngheță.
— Și dacă ceasul e cheia, cum trecem?
Daria își strânse buzele.
— Poate nu e cheia. Poate a fost doar… declanșatorul.
Atunci, din buzunarul Marei se auzi un „tic—tic—tac” mic. Ceasul lor vechi, cel de proiect, pe care îl luase din laborator fără să-și dea seama, bătea același ritm.
Mara scoase ceasul de proiect, surprinsă.
— Eu… îl am. Nici nu am observat.
Ilinca ridică sprâncenele.
— Ești atât de metodică încât cari piese de laborator prin timp.
Mara roși, dar zâmbi.
— Atunci… încercăm cu acesta. Cu grijă.
Apropie ceasul de marginea ușii luminoase. Conturul se întări. Aerul dinăuntru deveni limpede ca apa.
Sonia își puse mâna pe umărul Dariei.
— Pregătită?
Daria își strânse elast icul de păr.
— Pregătită.
Ilinca își ridică bărbia.
— Dacă ajungem în laborator și profesoara ne întreabă unde am fost, eu zic „pauză de jazz”.
Mara, cu un zâmbet mic, spuse:
— La trei. Împreună.
Și pășiră spre ușa care le promitea acasă.
Capitolul 6: Înapoi în ziua potrivită
Trecerea fu ca atunci când îți bagi capul sub apă și apoi ieși: un „fâs” în urechi, o clipire, și lumea se schimbă brusc.
Erau în laborator. Aceleași rafturi, aceeași tablă, aceeași lumină de neon care făcea totul să pară foarte… prezent. Pe ceasul de perete era aceeași oră de dinainte să plece, de parcă timpul nici nu-și mișcase sprânceana.
Rama de lemn a proiectului stătea pe masă, inertă, ca o ușă de jucărie. Difuzorul tăcea. Ceasurile vechi păreau normale.
Ilinca se uită la mâinile ei.
— Suntem întregi. Și… încă avem hanoracele.
Sonia se apropie de fereastră. În curte, colegii se jucau. Un profesor trecea cu o mapă. Nicio pălărie din 1932.
Daria expiră lung.
— Am revenit. În ziua potrivită.
Mara își deschise caietul și notă, cu scris ordonat: „Concluzie: întoarcerea reușită. Reguli respectate. Lecție: metoda reduce panica.”
Ilinca se trânti pe scaun.
— Și lecție doi: dacă vezi o ușă care clipește, nu zici „hai repede”, zici „hai cu plan”.
Sonia își îmbrățișă genunchii, zâmbind.
— Și lecție trei: trecutul are muzică. Dar și reguli.
Daria se uită la proiectul lor.
— Ce facem acum? Spunem cuiva?
Mara își puse creionul jos.
— Spunem adevărul… în felul potrivit. Adică prezentăm proiectul, explicăm ce am învățat despre sincronizare și despre… responsabilitate. Nu trebuie să povestim tot. Unele lucruri sunt ca niște formule: le folosești cu grijă.
Ilinca ridică degetul.
— Dar putem adăuga la afiș: „Nu folosiți fără supraveghere”. Ca la uscătorul de păr.
Sonia râse.
— Și „nu furați ceasuri”. E o recomandare bună în orice secol.
În acel moment, unul dintre ceasurile vechi de pe masă făcu un tic singur, apoi se opri. Ca un salut.
Mara îl acoperi ușor cu o cârpă, ca pe ceva care doarme.
— Gata. Până la târg, îl ținem… liniștit.
Daria își puse ghiozdanul în spate.
— Și dacă ușa mai apare?
Mara se uită la celelalte trei, apoi spuse, sigură:
— Atunci vom face la fel: împreună, cu pași clari, cu reguli. Timpul e mare, dar nu trebuie să ne sperie. Trebuie să ne învețe.
Ilinca se ridică, întinzându-se.
— Iar dacă timpul ne mai duce într-o piață cu jazz… eu votez să luăm și prăjituri data viitoare.
Sonia încuviință.
— Și să dansăm un pic, dar după ce notăm observațiile.
Daria zâmbi.
— Metoda întâi, swing după.
Mara închise caietul cu un „clac” hotărât, ca și cum închidea o ușă invizibilă.
Și, pentru restul zilei, prezentul li se păru mai luminos: ca o muzică pe care o auzi mai bine când știi cât de ușor se poate schimba ritmul.
