Capitolul 1: Ceasul care nu trebuia apăsat
Matei avea 12 ani și o curiozitate care îi sărea din buzunare ca niște bile de sticlă. În după-amiaza aceea, stătea în garajul bunicului, unde mirosea a lemn vechi, ulei și… aventură.
Pe o masă, sub o pânză, se ascundea un obiect rotund, cât o farfurie mică. Matei a ridicat pânza cu grijă și a văzut un ceas ciudat, cu două limbi și încă una, subțire, care tremura ca un fir de iarbă în vânt. Pe margine scria cu litere mici: „Pasarela”.
— Nu e ceas de perete, a șoptit Matei. E ceas de… unde?
În ușă a apărut Daria, vecina lui, de aceeași vârstă, cu o împletitură lungă și un caiet plin de schițe.
— Ai găsit jucăria secretă a bunicului? a întrebat ea, ridicând o sprânceană. Dacă explodează, eu vreau să fiu în cadru.
— Nu explodează. Uite, are doar un buton verde. Ce poate să facă un buton verde?
Daria a înclinat capul, prudentă.
— În general, butoanele verzi pornesc lucruri. Uneori și necazuri.
Matei a zâmbit. Necazurile erau specialitatea lui, dar mereu cu inimă bună. A atins butonul cu vârful degetului.
Ceasul a scos un „țîrr” subțire, ca o insectă metalică. Aerul s-a încrețit deasupra lui, ca atunci când privești asfaltul încins. Apoi, în garaj s-a desenat o linie luminoasă, ca o ușă făcută din apă strălucitoare.
— E… o trecere! a spus Daria, și de data asta nu glumea.
— Pasarela, a repetat Matei, simțind cum îi bate inima în urechi. Intrăm?
Daria a deschis caietul și a rupt o pagină pe care a scris repede: „Regula 1: nu atingem lucruri fără să ne gândim.” A privit spre Matei.
— Promiți că mă asculți măcar din când în când?
— Promit… din când în când, a zis Matei, și amândoi au râs.
Au făcut un pas. Lumina le-a mângâiat pantofii, apoi genunchii, apoi tot corpul. S-a auzit un fâșâit ca o pagină întoarsă.
Și garajul a dispărut.
Capitolul 2: Grădina antică și lecția primei respirații
Au aterizat pe ceva moale, care mirosea a mentă și pământ ud. Deasupra lor, cerul era albastru-lăptos, iar soarele părea mai blând, ca într-o dimineață de vacanță.
În jur se întindea o grădină cum Matei nu văzuse nici în poze: alei de pietre netede, arbuști tăiați în forme de animale, fântâni mici cu apă limpede și flori uriașe, ca niște lampioane colorate. Pe un zid alb erau desenați pești și stele, cu vopsea încă vie.
— Am intrat într-un muzeu… care respiră, a murmurat Daria.
De undeva se auzea un clopoțel și foșnet de frunze. Un băiat, cam de vârsta lor, a apărut dintre tufe. Purta o tunică simplă și avea în mână un coș cu smochine.
— Salve! a zis el, ca și cum îi aștepta. Cine sunteți voi și de ce sunteți îmbrăcați atât de… straniu?
Matei și Daria s-au privit. Matei a înghițit.
— Eu sunt Matei. Ea e Daria. Noi… am venit pe pasarelă. Dintr-un alt… acum.
Băiatul i-a studiat atent, apoi a zâmbit, ca și cum tocmai găsise o poveste bună.
— Eu sunt Lucius. Grădina asta e a stăpânului meu. Dar eu o îngrijesc. Dacă sunteți călători, atunci aveți grijă: aici, fiecare pas schimbă ceva.
— Adică lăsăm urme? a întrebat Daria.
— Mai mult decât urme. Uneori, o vorbă schimbă o zi. O zi schimbă un an.
Matei și-a întins mâna spre o floare uriașă, cu petale ca niște degete mov.
— Pot să o ating?
Lucius a ridicat coșul, ca un semn de „mai încet”.
— Dacă o rupi, peste o lună nu va mai fi aici. Și dacă nu va mai fi aici, un om nu va mai veni să o vadă. Și dacă nu va veni… poate nu va scrie o poezie.
Matei și-a retras mâna, rușinat.
— Ok. Doar privesc. Promit.
Daria a șoptit:
— E ca un joc cu piese de domino. Un singur „clinc” și cade tot.
Lucius a râs.
— Exact! Dar un joc bun se joacă atent. Veniți. Vă arăt partea cu ceasul de apă.
Au pornit pe aleea de piatră. Matei se simțea mic și mare în același timp: mic pentru că nu știa regulile locului, mare pentru că tocmai pășise într-un alt timp.
La o fântână, apa picura într-un vas gradat. Lângă el era o placă cu semne.
— Asta e măsurarea timpului, a explicat Lucius. Când vasul se umple, schimbăm tura la grădină. Timpul e ca apa: curge, dar nu poți să-l prinzi în pumn.
Matei a făcut o grimasă.
— Eu am încercat să-l prind… cu un buton verde.
— Atunci ai nevoie de două lucruri, a spus Lucius serios: cap limpede și inimă umilă.
Daria a notat repede în caiet: „Regula 2: timpul nu se laudă cu forța.”
Capitolul 3: Paradoxul smochinei și pisica martor
Lucius le-a oferit câte o smochină. Era dulce și lipicioasă, ca o bomboană naturală.
— Mmm, a zis Matei, cu gura plină. În vremea noastră, smochinele sunt mai… plictisite.
— Poate sunt doar obosite, a zis Daria. Au călătorit mult până la supermarket.
Matei a râs și a văzut, la marginea aleii, o pisică tărcată care îi privea ca un paznic. Avea ochi galbeni și o expresie de „știu eu ceva”.
— Uite, pisica asta arată ca Pisoi, a zis Matei. Pisoi e motanul bunicii.
— Toate pisicile au o față de „am fost aici și ieri și mâine”, a murmurat Daria.
Lucius a arătat spre un colț al grădinii.
— Acolo e pergola. Să nu intrați fără mine. E locul unde stă… pasarela voastră, poate.
Cuvântul „pasarelă” l-a făcut pe Matei să tresară. Și, ca de obicei, când auzea un lucru interzis, creierul lui îl traducea imediat prin „interesant”.
— Doar o privire rapidă, a șoptit el către Daria. Nu ating nimic.
— Matei, nu… a început Daria, dar Matei deja făcea doi pași.
Pisica tărcată l-a urmat, fără zgomot.
Pergola era acoperită cu viță-de-vie și umbre reci. În mijloc se afla o placă de piatră, rotundă, cu același semn ca pe ceasul bunicului: o linie ca o ușă.
Matei s-a apropiat și a văzut ceva strălucind la margine: o smochină, căzută, neatinsă.
— Dacă o ridic și o pun în coș, doar ajut, nu? a zis el încet.
În clipa când a ridicat smochina, aerul s-a schimbat, ca și cum cineva ar fi tras de un elastic invizibil. Umbrele au tremurat. Pisica a miaunat, scurt, ca un avertisment.
Matei a înghețat.
— Daria? a strigat el.
Daria a apărut la intrare, cu Lucius în spatele ei.
— Ți-am spus! a zis ea. Ce ai făcut?
Lucius s-a uitat la smochina din mâna lui Matei și apoi la placa de piatră. Fața i s-a înăsprit, dar vocea i-a rămas calmă.
— Ai mutat o bucată mică din ziua asta. Uneori, o bucată mică face o gaură mare.
Placa de piatră a pâlpâit. Pentru o secundă, Matei a văzut garajul bunicului, ca printr-o fereastră aburită. Apoi imaginea s-a răsucit și a arătat… același garaj, dar cu o bicicletă veche sprijinită altfel, cu un borcan lipsă de pe raft.
— Ăla e… acum? a întrebat Matei, cu vocea subțire.
— E un acum care se clatină, a zis Daria. Ca o prăjitură pe care o scoți prea repede din cuptor.
Lucius a ridicat un deget.
— Nu intrați. Dacă intrați când se clatină, puteți ajunge într-un „aproape acasă” și să vă lipsească ceva important. Poate un om, poate un gând.
Matei a strâns smochina, apoi a întins-o spre Lucius.
— Îmi pare rău. Am crezut că… ajut.
Lucius a luat smochina și a pus-o la loc, exact unde fusese, cu o atenție de ceasornicar.
Pisica tărcată a tors, ca și cum ar fi zis: „Așa.”
Placa s-a liniștit. Garajul a dispărut din fereastra de lumină.
Matei și-a lăsat umerii în jos.
— Deci… nu sunt eroul cu buton verde.
Daria i-a atins brațul.
— Ești eroul care învață. E mai greu, dar mai util.
Lucius a zâmbit, puțin.
— Umilința e ca umbra bună în grădină. Te răcorește când îți ia foc capul.
Matei a pufnit.
— Mie îmi ia foc des.
— Se vede, a spus Daria, și au râs toți trei, chiar și Lucius.
Capitolul 4: Atelierul de timp și regula celor trei întrebări
Lucius i-a condus spre un mic pavilion de piatră, unde era răcoare și mirosea a lut. Pe o masă se aflau rotițe, sfori, un vas cu apă și un disc de bronz cu marcaje.
— Stăpânul meu iubește să măsoare, a spus Lucius. Eu iubesc să pricep. Voi iubiți să… apăsați.
— Nu mereu, a zis Matei, roșind. Uneori și eu gândesc.
Daria a ridicat caietul.
— Avem nevoie de reguli clare ca să ne întoarcem fără să stricăm nimic.
Lucius a dat din cap și a desenat cu un băț trei cercuri în praf.
— Aici, călătorul în timp își pune trei întrebări înainte de orice gest.
Daria s-a aplecat, atentă.
— Care sunt?
— Întâi: „E necesar?” A doua: „Cine poate fi afectat?” A treia: „Pot repara dacă greșesc?”
Matei a repetat încet, ca pe o formulă.
— E necesar… cine e afectat… pot repara…
Lucius a luat discuI de bronz și l-a rotit. O lumină subțire a alergat pe margine.
— Pasarela voastră e ca discul ăsta. Dacă îl învârți brusc, sare. Dacă îl învârți cu grijă, cântă.
— Bunicul meu ar fi fericit să audă asta, a zis Matei. El zice mereu: „Un lucru bun merge mai bine dacă-l respecți.”
Daria a zâmbit.
— În sfârșit, o vorbă de bunic pe care o aplici.
În timp ce vorbeau, pisica tărcată s-a strecurat în pavilion și s-a așezat lângă vasul cu apă. Și, fără grabă, a băgat laba în apă și a făcut un cerc, apoi încă unul.
— Uite! a zis Daria. Exact ca discurile de timp. Pisica e profesoară.
Matei a privit cercurile care se lărgeau.
— Și dacă atingem timpul, se face val. Valul ajunge în alte locuri.
Lucius a încuviințat.
— Dar valurile se pot domoli. Cu răbdare și cu respect.
Daria a întors o pagină și a scris: „Regula 3: trei întrebări înainte de orice.”
Matei s-a uitat spre pergolă, unde știa că se află placa.
— Și cum ne întoarcem? Ca să fie… acasă acasă.
Lucius a ridicat din umeri.
— Pasarela vă simte intenția. Dacă sunteți grăbiți și mândri, vă dă o ușă strâmbă. Dacă sunteți calmi și atenți, vă dă ușa dreaptă.
Matei a tras aer în piept.
— Atunci trebuie să… nu mă mai cred centrul universului.
Daria a chicotit.
— Doar centrul garajului bunicului.
— Și nici acolo, a zis Matei. Acolo e centrul… pânzei de păianjen din colț.
Lucius a râs, sincer.
— Bine. Râsul ajută. Îndreaptă.
Capitolul 5: Întoarcerea pe pasarelă și micile schimbări
Seara se lăsa peste grădină, iar frunzele păreau aurii. Lucius i-a condus din nou la pergolă. Placa de piatră era tăcută, ca un lac înainte de răsărit.
— Acum, a spus Lucius, înainte să pășiți, răspundeți la cele trei întrebări.
Matei a închis ochii.
— E necesar să ne întoarcem? Da. Cine poate fi afectat? Bunicul, părinții… și chiar Lucius, dacă facem prostii. Pot repara dacă greșesc? Nu mereu. Deci… trebuie să facem bine din prima.
Daria a vorbit și ea, clar.
— Și să nu luăm nimic. Nici măcar o smochină. Nici măcar o poveste în buzunar, dacă o poveste ar schimba ceva aici.
Lucius i-a privit cu un fel de mândrie liniștită.
— Puteți lua doar ce ați învățat. Asta nu rupe nimic. Asta crește.
Pisica tărcată a venit lângă Matei și i-a frecat piciorul, ca un „drum bun”. Matei s-a aplecat și i-a mângâiat spatele fără să apese, cu o delicatețe nouă.
— Mulțumesc, Lucius, a spus el. Și… îmi pare rău pentru smochină.
— Grădina iartă când înveți, a răspuns Lucius. Dar ține minte. Nu ca să te doară, ci ca să te ghideze.
Daria a ridicat mâna într-un salut.
— Dacă vreodată mai facem o pasarelă, venim cu manual de instrucțiuni.
— Și cu mai puține degete pe butoane, a adăugat Matei.
Au pășit pe placa de piatră. De data asta, lumina nu i-a smucit, ci i-a înfășurat ca o eșarfă caldă. Au simțit un vânt ușor, ca și cum timpul ar fi răsuflat.
Apoi, „fâș”.
Garajul bunicului a apărut în jurul lor, cu mirosul lui de lemn și ulei. Totul părea la fel. Matei a căutat din priviri raftul.
Borcanul era la loc. Bicicleta era sprijinită cum o știa. Niciun „aproape”.
Daria a scos un oftat.
— Ușa dreaptă, a zis ea. Funcționează.
Matei a privit ceasul. Limba subțire tremura, dar acum tremura liniștit, ca o frunză într-o adiere.
— Promit că nu mai apăs nimic fără să întreb cele trei întrebări, a spus Matei.
— Eu promit că te ajut să ți le amintești, a zis Daria. Chiar și când te prefaci că ai uitat.
Dinspre casă s-a auzit vocea bunicii:
— Matei! Daria! Veniți la masă! Și… spălați-vă pe mâini!
Matei s-a uitat la degetele lui. Aveau o pată mică, dulce, lipicioasă: urmă de smochină. A zâmbit.
— Vezi? a zis el către Daria. Timpul ne-a lăsat un autograf… pe mâini.
— Atunci să-l ștergem civilizat, a răspuns ea. Ca niște călători responsabili.
Au mers la baie. Apa a curs limpede, rece. Spuma a făcut baloane mici. Matei și-a frecat palmele cu răbdare, apoi între degete, apoi în jurul unghiilor, de parcă acolo s-ar fi ascuns ultimele paradoxuri.
Daria s-a uitat la el în oglindă.
— Umilință, a zis ea, e și asta: să te speli pe mâini când ți se spune, fără să te crezi prea important.
Matei a clătit și a închis robinetul încet.
— Și să știi că nu ești centrul universului, a spus el. Dar poți fi un colț bun din el.
Au ieșit liniștiți, cu mâinile curate, în prezentul lor, care părea acum mai strălucitor și mai simplu.
