Capitolul 1: Biletul prins în vânt
În sâmbăta dinainte de Paște, aerul mirosea a cozonac cald și a iarbă udă. În curtea blocului, copiii alergau printre tufele de liliac, iar soarele se juca pe geamuri ca o minge de sticlă.
Daria stătea pe treptele scării, cu genunchii strânși la piept, privind cum norii se fac și se desfac, ca niște oi grăbite. Era genul de fată care vedea povești în orice: în umbre, în bălți, în firimiturile de biscuiți.
— Te-ai blocat în modul „visătoare” iar? a apărut Mara, cu o pungă de vopsele pentru ouă și un zâmbet până la urechi.
— Nu… doar mă uit la… la cum arată cerul azi, a murmurat Daria. Parcă e pictat cu acuarele.
Mara s-a așezat lângă ea și, exact atunci, o rafală de vânt a smuls ceva de pe o creangă. Un petic de hârtie albă a zburat, s-a învârtit de două ori și i s-a lipit Dariei de tricou ca o frunză încăpățânată.
— Ai prins o scrisoare! a zis Mara, cu ochii rotunzi. Citește!
Daria a desprins hârtia. Era împăturită în patru, iar pe ea se vedea un desen: un iepure cu o pălărie strâmbă și o coadă ca un puf de păpădie. Sub desen, cu litere rotunjite, scria:
„Dacă găsești acest indiciu, urmează culoarea care râde.
Prima oprire: locul unde se ascund ouăle de soare.”
— Ouăle de soare? a repetat Daria. Asta… sună ca o ghicitoare.
Mara a ridicat punga de vopsele și a chicotit.
— Sună ca o aventură. Și fix înainte de Paște! Hai să-l prindem pe… pe cine a scris asta.
Daria a simțit un fior plăcut, ca atunci când deschizi o ușă și nu știi ce e dincolo. A strâns biletul în palmă, de parcă ar fi fost un secret cald.
— Bine, a zis ea. Urmăm culoarea care râde.
Capitolul 2: Ouăle de soare din magazia bunicii
Prima idee le-a venit repede, pentru că în weekend urmau să meargă la bunica Dariei, unde se vopseau ouă în fiecare an. Bunica locuia la marginea orașului, într-o casă cu prispă și o grădină care părea mereu pregătită pentru o fotografie: lalele roșii, panseluțe mov și un măr bătrân care înflorea ca o spumă albă.
Când au intrat în curte, bunica le-a întâmpinat cu șorțul plin de făină.
— Ați venit! Perfect. Am pregătit ceapă roșie pentru vopsit și frunze de pătrunjel pentru modele. Și… nu uitați: Paștele nu e doar culoare, e și răbdare.
Mara a șoptit Dariei:
— Răbdare avem… dar și curiozitate.
Au ajuns în bucătărie. Pe masă erau coșuri cu ouă albe, ca niște mici luni. Daria a scos biletul, iar bunica a strâmbat din ochi.
— „Locul unde se ascund ouăle de soare”… a citit bunica încet. Hmm. Poate în magazie?
— De ce în magazie? a întrebat Mara.
— Pentru că acolo țin, de obicei, paiele și coșurile. Și, când eram mică, îi ziceam „oul de soare” unei lumânări galbene pe care o aprindeam la Înviere. Lumina ei se ascundea ziua, în cutii.
Daria a simțit cum povestea capătă colțuri și străluciri. Au fugit spre magazie, printre găini somnoroase și ghivece.
Înăuntru mirosea a lemn și a mere depozitate. Mara a ridicat o cutie și a găsit… o pălărie mică de fetru verde, cu două urechi cusute prost, ca și cum cineva o făcuse în grabă.
— Asta… e pălăria iepurelui din desen! a zis ea, uimită.
Daria a găsit lipit sub pălărie un alt petic de hârtie. De data asta era galben, ca gălbenușul.
„A doua oprire: unde apa nu udă, ci șoptește.
Caută un ou care nu se sparge.”
Mara și Daria s-au privit. În clipa aceea, din colțul magaziei, s-a auzit un… chicotit foarte mic. Ca un „hi-hi!” care se ascunde repede.
— Ai auzit? a întrebat Daria, cu voce scăzută.
— Am auzit. Și nu era bunica, a zis Mara, încercând să pară curajoasă, dar cu obrajii roșii de emoție.
Daria a strâns biletul galben. În spatele fricii era ceva mai puternic: speranța că lucrurile minunate chiar se întâmplă, dacă le cauți.
Capitolul 3: Fântâna care șoptește
În grădină, bunica avea o fântână veche, cu roată de metal și un ciob de oglindă prins pe margine. Nu era o fântână folosită des, dar arăta ca un obiect din alt timp.
— „Unde apa nu udă, ci șoptește”… asta sigur e fântâna, a zis Daria.
Mara s-a aplecat și a ciocănit ușor pe lemn.
— Hei, apă, șoptește ceva!
În loc de răspuns, roata fântânii s-a învârtit puțin singură, scârțâind ca un bătrân care face glume. Daria a rămas cu gura întredeschisă.
— Vântul, a zis Mara repede, dar vocea ei nu părea convinsă.
Daria a privit în jos. Apa era întunecată, dar liniștită. În oglinda mică prinsă de margine se vedea cerul. Și, parcă, pentru o secundă, printre nori s-a reflectat un iepure alb care le făcea cu ochiul.
— Ai văzut? a șoptit Daria.
— Nu știu ce am văzut, a zis Mara. Dar mi se face pielea ca la găină. La… găină de Paște!
Daria a râs, și râsul ei a sunat ca o clopoțică. Apoi a observat ceva: pe marginea fântânii, între două cuie, era prins un ou… din lemn, vopsit în albastru, cu steluțe.
— Un ou care nu se sparge! a zis ea. E aici!
Mara l-a luat cu grijă și a simțit că e mai greu decât ar fi trebuit. L-a scuturat ușor: înăuntru se auzea un foșnet, ca de hârtie.
— Are ceva în el. Dar cum îl deschidem?
Pe ou era desenată o linie fină și un mic simbol: o ureche de iepure. Daria a apăsat pe simbol, iar oul s-a desfăcut în două, ca o cutie secretă. Dinăuntru a căzut un bilețel roz și o bucățică de morcov uscat.
— Un morcov?! a exclamat Mara. Deci… chiar e un iepure pe aici.
Pe bilețel scria:
„A treia oprire: la marginea curcubeului de pe masă.
Acolo, două prietene vor alege speranța.”
Daria a citit de două ori. Apoi a privit spre bucătărie, unde bunica pregătea vopselele. Pe masă se aliniau boluri cu roșu, galben, verde, albastru. Un curcubeu domestic, cu miros de oțet și ceapă.
— „Curcubeul de pe masă”… a zis Daria. E masa de vopsit ouă.
Mara a băgat morcovul în buzunar, ca pe o dovadă importantă.
— Să mergem. Și să alegem speranța, a zis ea, de parcă ar fi fost un plan serios, cu pași numerotați.
Când au intrat în bucătărie, bunica le-a privit peste ochelari.
— V-ați murdărit de mister? a întrebat ea, zâmbind.
— Un pic, a zis Daria. Bunico… ai văzut vreodată un iepure alb prin curte?
Bunica și-a șters mâinile pe șorț.
— La Paște, a spus ea încet, se văd lucruri pe care în alte zile le treci cu vederea. Dacă ai inimă curioasă, lumea îți răspunde.
Mara a făcut ochii mari.
— Asta e cel mai frumos lucru pe care l-a zis cineva azi.
Capitolul 4: Curcubeul de pe masă
Pe masă erau ouăle fierte, încă fierbinți, și frunzele pentru modele. Bunica le-a pus câte o lingură și câte o mănușă.
— Începem cu roșu? Roșul e bucurie, a zis ea. Sau cu albastru, pentru liniște?
Daria a privit bolurile. Culorile păreau vii, ca niște personaje. Galbenul parcă râdea, exact ca în primul bilet: „culoarea care râde”.
— Eu aleg galben, a zis Daria. Ca soarele.
— Eu aleg verde, a zis Mara. Ca iarba care nu se sperie că a fost iarnă.
Bunica a dat din cap, mulțumită.
— Asta e speranța: să crești din nou.
Au înmuiat ouăle în vopsea. Daria a scos un ou galben strălucitor și, când l-a pus pe suport, a observat că sub șervet era ascuns încă un indiciu: o fâșie de hârtie albă cu margini zimțate, ca și cum fusese ruptă dintr-un caiet.
„A patra oprire: sub mărul care ninge cu flori.
Luați cu voi o rază, dar nu o prindeți prea strâns.”
— Sub măr! a zis Mara, de parcă ar fi fost clar ca tabla înmulțirii.
Daria a luat oul galben, îl ținea ca pe o „rază”. Dar biletul spunea să nu o prindă prea strâns. Așa că l-a așezat într-un coșuleț cu paie, cu grijă, ca pe un pui.
Au ieșit în grădină. Mărul era plin de flori albe, iar petalele cădeau încet, ca o ninsoare blândă care nu îngheață. Sub el, pe iarbă, se vedea o urmă mică, în formă de lăbuță.
— Nu-mi spune că… a început Mara.
— Spun eu: e urmă de iepure, a completat Daria, cu un zâmbet care îi urca până la ochi.
Au urmat urmele până la trunchi. Acolo, între rădăcini, era o ușiță cât palma, făcută din scoarță și prinsă cu un cui lucios.
Mara a bătut încet.
— Alo? Iepure? Avem un ou galben și… și un morcov uscat.
Ușița s-a deschis un pic. Atât cât să iasă o hârtie rulată, împinsă de cineva dinăuntru. Apoi ușița s-a închis la loc, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Daria a desfăcut hârtia. Era ultimul indiciu, scris cu cerneală violetă:
„Ultima oprire: în seara de Înviere, când lumina se împarte fără să se piardă.
Aduceți oul-soare și prietenia voastră.
Atunci veți auzi adevărul… și o clocire de clopoțel.”
Mara a clipit.
— O clocire?
— Poate a vrut să zică un clinchet, a râs Daria. Un clopoțel.
Bunica, care se apropiase fără să le întrerupă, a citit și ea.
— În seara de Înviere, a spus bunica, speranța se aude mai bine decât în orice altă seară.
Daria a strâns coșulețul cu oul galben. Simțea că aventura lor nu era doar o joacă. Era ca o promisiune mică, dar serioasă: că lumina se poate găsi și în cele mai obișnuite zile, dacă o cauți cu cineva drag.
Capitolul 5: Seara cu lumânări
Duminică seara, satul era plin de pași și de voci. Oamenii mergeau spre biserică, cu lumânări nepregătite încă, ca niște bețe subțiri care așteptau să devină lumină. Daria și Mara mergeau alături de bunica, cu coșulețul învelit într-un șervet.
— Să nu scapi oul, a zis Mara. E… raza noastră.
— Nu-l scap. Și nici nu-l strâng prea tare, a răspuns Daria.
În curtea bisericii, era aglomerație și totuși o liniște specială, ca înaintea unui cântec. Când preotul a ieșit cu lumina, flacăra s-a transmis de la o lumânare la alta. Era ca un joc în care nimeni nu pierde, dimpotrivă: cu cât împarți, cu atât ai mai mult.
Daria a privit cum lumina ajunge la ea. Flacăra i-a tremurat în față, caldă, și pentru o secundă a simțit că tot ce e greu în lume se poate face mai ușor.
— Vezi? a șoptit Mara. Lumina chiar se împarte fără să se piardă.
După slujbă, bunica le-a condus spre un colț al curții, lângă un tei. Acolo, pe o bancă veche, se afla… o cutiuță mică de lemn, cu un desen de iepure pe capac.
— A apărut aici după ce s-a aprins lumina, a spus bunica, ca și cum ar fi vorbit despre ceva normal. Am văzut-o și am zis: „Aha, pentru fete.”
Mara a înghițit în sec.
— Deci nu visăm. Chiar există.
Daria a deschis cutiuța. Înăuntru era un bilețel și o clopoțică mică, aurie, legată cu o panglică albă. Bilețelul spunea:
„Paște fericit, căutătoare de culoare!
Nu eu fac magia singur, ci voi, când vă țineți una pe alta de curaj.
Speranța e ca un ou: pare fragilă, dar înăuntru are viață.
Păstrați clopoțica. Când o auziți, să vă amintiți să priviți în sus.”
Mara a luat clopoțica și a legănat-o ușor. În noaptea aceea, sunetul ei a fost subțire și clar, ca o picătură de lumină: clin-clin.
Daria a zâmbit, simțind cum în piept i se aprinde un ghem mic de căldură. Nu era doar despre iepure. Era despre ele două, despre bunica, despre culori, despre începuturi care vin după iarnă.
— Auzi? a șoptit Mara.
— Aud, a spus Daria. Și cred… cred că asta e adevărul: că întotdeauna există o lumină care te caută, dacă o aștepți.
Clopoțica a mai tintit o dată, veselă și sigură, și noaptea de Paște a rămas pentru ele ca o promisiune care nu se stinge: clin-clin.
