Pregătiri colorate
În dimineața de Paști, curtea casei bunicii era o hartă de culori: coșuri împletite, șervețele brodate, farfurii cu ouă vopsite în roșu aprins, verde de smochin și albastru ca cerul curat. Mara, de doisprezece ani, își freca mâinile entuziasmată și-și dorea foarte mult să scoată coșurile la vânătoarea de ouă. Era visul ei de sărbătoare — să fie cea care le aduce la lumina curții și să vadă cum copiii alergau râzând în cercuri.
— Bunico, pot să scot eu coșurile? — întrebă Mara cu ochii aprinși.
— Sigur, inimioară, dar fii atentă, mirosești cumva magic? — glumi bunica, ridicând o sprânceană.
Masa era plină de borcane cu vopsele, oale cu coji de ceapă pentru ouăle roșii, iar mirosul de cozonac umplea casa. Andrei, fratele ei de opt ani, lingea o picătură de ciocolată de pe deget și făcea față solemnă de participant la o misiune secretă. Mara se simțea pregătită: și-a pus eșarfa preferată, și-a luat o lanternă mică la buzunar — aproape un simbol al responsabilității — și a pornit spre șopronul unde erau depozitate coșurile.
Coșurile dispărute
Șopronul era gol. Rândul de coșuri împletite, cu fundițe colorate, dispăruse. În locul lor, pe podeaua de lut stătea o singură panglică albastră, limpede, ca o șerpuire de cer. Mara înghiți în sec.
— Poate le-a luat vântul! — spuse Andrei, cu voce tremurândă a celui care încă mai crede că toate lucrurile se rezolvă cu un suflu.
— Vântul nu fură coșuri, Andrei, el doar le arată drumul, — răspunse bunica, mai serioasă decât de obicei. — Poate cineva le-a dus la pădure să le împodobească.
Mara simți că inima îi bate mai tare. Dorința ei era simplă: să scoată coșurile, să le ducă unde trebuie și să vadă cum micuții își umplu pungile de Paști. Însă acum trebuia să le găsească. În pragul șopronului, observă urme mici pe praf — ca niște semne de tălpi minusculi, acoperite cu pulbere de flori.
— Urme! — exclamă ea. — Parcă ar fi lăsat cineva… ouă? — râse Andrei, dar Mara simțea că urmele sunt semne adevărate, nu joacă de copii.
Urmărirea urmelor
Mara se aplecă și urmă urmele: treceau pe lângă grădină, ocolind tufele de liliac, până la gardul vechi care deschidea drumul spre povestea pădurii. Primăverile din sat păstrează secrete, spunea bunica, iar copacii par că aud și păstrează tainicile. Urmele se duceau spre pajiștea plină de flori galbene și spre marginea pădurii unde soarele făcea pete calde pe iarbă.
Pe drumul de iarba, o gâscă curioasă le făcu loc, iar florile se aplecară parcă în semn de salut. În spatele unui tufiș, ceva se mișcă: un iepuraș cu blana ca laptele, dar cu urechi ce păreau pictate cu pete de acuarelă. Avea ochii vioi și o expresie de vinovăție simpatică.
— Eu… eu nu știu nimic! — zise iepurașul, cu o voce mică, care vibra ca un clopoțel.
— Atunci cine a luat coșurile? — întrebă Mara fără să-și piardă calmul.
Iepurașul scoase din buzunarul pufos o frunză pe post de steag și arătă spre pădure.
— Le-am dus să se îmbrace de sărbătoare. Coșurile sunt timide. Vor să fie împletite cu fire de primăvară. Dar nu știu exact unde au stat, sunt atât de multe culori, s-au ascuns printre petale, — mărturisi el.
Mara simți că magia plutea, dar nu era periculoasă; era o magie jucăușă, domestică, un pic obraznică, ca o glumă de Paști. O idee îi luminează fața.
— Atunci mergem să le căutăm împreună. Ai grijă, dacă ai de-ales o scuză bună, spune că eu sunt cea care trebuie să le aduc!, — zise ea hotărâtă.
Negocieri cu vântul și cu fluturii
Pădurea nu era doar verde; era o orchestră: frunzele foșneau ca o familie de șoapte, vântul cânta pe sub crengi, iar fluturii făceau semne ca niște corespodnenți mici între ramuri. Mara își aminti de vorbele bunicii: "Înainte să ceri naturii ceva, oferă-i ceva la rândul tău." Așa că adună o mână de petale din jur și le presară în aer, ca pe niște mici cadouri.
— Vântule, ai răbdare cu noi? — îngăimă Mara.
— Oricând, dacă-mi spui o poveste frumoasă, — răspunse vântul, suflându-i părul peste obraz.
— Povestea mea este scurtă: vreau ca toți copiii să aibă coșuri, așa că te rog, du-ne urmele, — spuse ea.
Fluturii, curioși, se aliniau ca să formeze o frânghie de lumină. Unul dintre ei, roșu ca rubinul, se aplecă și atinse cu aripa o panglică albastră care strălucea într-un colț. Franțuza de panglică se înfășură în jurul foițelor și se transformă într-un fir de lumină care le arătă calea. Împreună, cu iepurașul în frunte, au pornit mai departe.
Pe o pajiște ascunsă într-un luminiș, descoperiră coșuri care se împodobeau singure: o mână nevăzută cosea flori în marginile împletiturii, iar niște păsărele aduceau fire de iarbă moale. Un coș părea să danseze pe o rădăcină, altul își schimbă panglica într-o nuanță de portocaliu ca un apus. Mara râdea abia auzită — totul era atât de viu!
— Asta chiar e magie de Paști! — oftează Andrei plin de admirație.
Coșurile se întorc
Când soarele începu să coboare spre pământ, creând umbre lungi, Mara simți că e timpul să le aducă acasă. Coșurile, acum îmbrăcate în flori, sclipiri și fire de primăvară, se aliniau ca soldăței de răbdare. Iepurașul le privi cu mândrie.
— Sunt pregătite, — zise el. — Dar înainte să plecați, trebuie să promiteți ceva.
— Ce? — întrebă Mara.
— Să le porți cu grijă și să lași un ou roșu sub primul brad. Așa se întorc mereu acasă, — răspunse el, mai solemn.
Mara luă un ou roșu din buzunarul bunicii, pe care bunica îl vopsise cu coji de ceapă, și-l așeză sub un tulpină mică de brad. Apoi, cu greu, dar cu bucurie, ridicară coșurile una câte una și le purtară înapoi pe drumul de întoarcere. Picioarele îi erau obosite, dar sufletul ei era plin de lumină. Pe marginea potecii, copiii din sat se adunară, atrași de rumoare.
Vânătoarea de ouă
Curtea bunicii fremăta. Copiii alergau, căutau, descopereau ouă de ciocolată ascunse în buzunarele rochiilor, printre crenguțe, sub pietre pictate. Mara se opri pentru o clipă și privi cum micii vânători își umpleau coșurile. Andrei râdea cu gura până la urechi, ținând un ou albastru mare.
— Ai făcut bine, Mara, — îi șopti bunica. — Ai învățat țesătura săptămânii: răbdare, curaj și un zâmbet mare.
Mara simți cum o căldură plină îi umple pieptul; dorința ei fusese împlinită: nu doar scoase coșurile, dar le aduse înapoi într-un fel de sărbătoare mai frumoasă decât și-o imaginase. Oamenii se așezară la masă, cozonacul dispăru bucată cu bucată, iar paharele cu lapte erau ridicate în aer în semn de toast.
Când se lăsă seara, lumina casei bunicii părea un cuib cald. Iepurașul stătea pe marginea gardului, ascunzându-și urechițele sub o pală de iarbă. Înainte să plece, aruncă un ultim privire către Mara și-i făcu un mic semn cu nasul.
— Mulțumesc, — murmură Mara, de parcă ar fi vorbit cu un prieten adevărat, nu doar cu o poveste.
— Fie ca fiecare Paște să aibă culoarea pe care o porți în inimă, — răspunse iepurașul, dispărând printre umbrele violet ale nopții.
Sub cerul plin de stele, satul adormi, legănat de clopote și de mirosul de vanilie. Coșurile, odihnite lângă ușa bunicii, păstrau în ele nu doar ouă de ciocolată, ci și o bucată din magia primăverii — acea magie care apare atunci când inimile se deschid, când comunitatea se strânge laolaltă și când un copil își dorește sincer să scoată coșurile în lumina unei zile de Paști.
