Capitolul 1: Clubul Secret al Detectivilor din Strada Vișinului
Într-o după-amiază de vineri, când cerul era încărcat de nori groși și vântul adia printre frunzele bătrânului dud de la colț, Mara se așeză la biroul ei îngust din camera cu tapet roz. Avea un carnețel galben, plin de observații, pe care scrisese mare: “Mistere nerezolvate ale Școlii Generale nr. 5”.
Mara avea 11 ani, purta mereu o șapcă roșie pe cap și ținea ochii larg deschiși la tot ce mișca. Era genul de copil care punea mereu întrebări, iar curiozitatea ei nu se termina niciodată. Nu degeaba, colegii de clasă o porecliseră "Detectivul Mara".
În acea zi, Mara avea o idee: “Ce-ar fi să facem un club al detectivilor?” gândi ea. Sări din pat, puse carnețelul sub braț și alergă la blocul vecin, unde locuiau prietenii ei, Vlad și Andreea.
— Vlad, Andreea! strigă Mara printre interfon.
— Vin imediat! răspunse Vlad.
Au urcat amândoi în foișorul dintre blocuri, locul lor de întâlnire secret.
— Ascultați la mine! propuse Mara cu ochii strălucitori. Formăm un club de detectivi adevărați. Săpatăm misterele din școală și din cartier!
— Eu sunt pentru! răspunse Andreea, mereu entuziasmată de aventuri.
— Ce mistere? întrebă Vlad, sceptic, dar interesat.
Mara scormoni în carnețel și le citi: "Furculițele dispărute din cantină, ușa de la sala de sport care scârțâie în fiecare noapte, zgomotele misterioase din podul școlii..."
— Și cine știe ce mai găsim! zâmbi Mara.
Au bătut palma toți trei. Clubul Secret al Detectivilor din Strada Vișinului era oficial format.
Capitolul 2: Misterul Zgomotelor din Noapte
Luni dimineață, toți trei se strecurară printre copii pe coridoarele școlii. Aveau ochii pe pereți, pe uși, pe colegii agitați. La ora de matematică, Mara primi un bilețel de la Vlad: “Am auzit un sunet ciudat azi-noapte. Parcă cineva tropăia prin sala de sport.”
— E timpul să investigăm! șopti Mara la pauză.
Au planificat să se furișeze la școală în acea seară, cu lanterne și carnețele. Până atunci, au adunat zvonuri de la colegi.
— Eu am auzit că e fantoma domnului Tomescu, fostul portar, îi șopti un băiat din clasa paralelă.
— Sau poate e Pisica Neagră, care fură sandwich-uri, spuse o fată.
Mara râse, dar notă tot. Când a sunat clopoțelul de sfârșit, s-au întâlnit toți trei în spatele sălii de sport. Soarele apunea, iar școala părea mai mare și mai misterioasă decât oricând.
— Ești sigură că nu ne vede nimeni? întrebă Andreea.
— E perfect. Paznicul a plecat deja, iar doamna directoare e la ședință, răspunse Mara, care știa tot despre programul școlii.
S-au furișat pe o ușă laterală, cu inima bătându-le tare în piept.
Capitolul 3: Pista Furculițelor Dispărute
Odată intrați în școală, copiii s-au târât pe holul principal, încercând să nu facă zgomot. Ajunși la cantină, Mara scoase o lanternă mică și o aprinse.
— Uite, aici lipseau furculițele săptămâna trecută, șopti Andreea, arătând spre dulapul de metal.
Vlad ridică un sertar pe jumătate deschis.
— Dar de ce ar fura cineva furculițe? se miră el.
Mara analiză urmele de praf: pe raft era o pată de noroi și o urmă mică de cizmă.
— Cineva a intrat aici, noaptea, și probabil a căutat ceva sau a ascuns ceva, deduse ea.
Au găsit și o bucată de fir de ață albastră prinsă de clanță.
— Să notăm tot. Poate găsim și alte indicii, spuse Mara.
Au închis ușor dulapul și au pornit spre sala de sport, căutând orice semn neobișnuit.
Capitolul 4: Sala de Sport și Ușa Fermecată
Sala de sport era în penumbră. Podeaua scârțâia la fiecare pas, iar umbrele se înșirau pe pereți ca niște spectre.
— Ușa aceea scârțâie mereu, dar doar noaptea, spuse Vlad.
Mara o încercă ușor. Scârț! Ecoul sunetului îi făcu pe toți să tresară. Dintr-o dată, se auzi un zgomot puternic din pod.
— Ați auzit? întrebă Andreea, cu voce stinsă.
— Da. Repede, să vedem de unde vine, șopti Mara.
Au urcat în vârful degetelor scările spre pod. Ușa scârțâi din nou și, pentru o clipă, părea că cineva a trântit ceva acolo sus. Mara deschise ușa și băgă capul cu grijă.
— E cineva aici? întrebă ea.
Doar liniște. Dar pe podea, în praful gros, se vedeau urme de pantofi mici, ca de copil.
— Uită-te, Mara! Pantofi ca ai noștri, dar mai mici. Cine să fie? întrebă Andreea.
Au găsit și o hârtie mototolită: era un plan de scări desenat cu creion roșu.
— E un indiciu! Cineva a venit aici cu un scop, nu doar să facă zgomot.
Mara strânse hârtia și băgă în buzunar.
— Misiunea noastră tocmai a devenit mai complicată, zise ea, zâmbind larg.
Capitolul 5: Prima Întâlnire cu "Umbră"
În timp ce ieșeau din pod, un foșnet ciudat se auzi din spatele scărilor. Vlad se furișă primul să vadă. Pentru o secundă, o siluetă mică, cu o glugă, sări printre umbre și dispăru pe coridor.
— Cine a fost? întrebă Mara, fugind după Vlad.
Au alergat pe coridor, dar nu au mai prins decât o ușă trântită. Pe clanță atârna un fir de ață albastră, identic cu cel din cantină.
— E clar! Cineva se joacă cu noi! spuse Andreea, cu respirația tăiată.
— Dar cine? Și de ce? întrebă Mara.
S-au adunat într-un colț al coridorului, să respire și să noteze tot ce-au văzut. Apoi, tiptil, au ieșit din școală, promițând să continue investigația a doua zi.
Capitolul 6: Interogatoriul Martorilor
A doua zi, la școală, Mara și prietenii ei au început să pună întrebări. Întâi, la cantină, la doamna Maria:
— Ați observat ceva ciudat în ultimele zile? întrebă Mara.
— Numai că au dispărut furculițele și o cutie cu biscuiți, răspunse ea, ridicând din umeri.
La biblioteca școlii, Vlad îl întrebă pe domnul bibliotecar:
— Ați văzut copii căutând prin pod sau pe la sala de sport?
— Nu, dar am auzit că seara se mai aude tropăit, poate șoareci, zâmbi el.
Au întrebat și pe portarul școlii, domnul Ilie:
— Cine mai rămâne seara pe aici?
— Doar eu și pisica, dar uneori parcă aud pași de copii, răspunse el, mângâind o pisică tărcată.
— Pisica! exclamă Andreea. Poate a văzut ceva!
Mara se aplecă spre pisică:
— Miau, miau, ai văzut un copil cu glugă pe aici, noaptea?
Pisica se uită la Mara, apoi plecă liniștită. Toți au râs.
Capitolul 7: Şedința Clubului și Ipotezele
După ore, s-au întâlnit la foișorul lor secret și au analizat indiciile. Mara le desenă pe o foaie: urma de cizmă mică, firul de ață albastră, hârtia cu scări, furculițele și biscuiții dispăruți.
— Cine poartă încălțăminte mică? întrebă Vlad.
— Elevii de la clasele mici, poate clasa întâi, zise Andreea.
— Dar ce copil s-ar furișa noaptea în școală? Poate cineva are nevoie de ceva sau ascunde ceva, gândi Mara.
Vlad puse ipoteza că poate e cineva care nu vrea să fie descoperit.
— Poate e un copil care vrea să se ascundă de altceva, nu doar să fure furculițe.
— Poate vrea să ne lase indicii, nu să fure, spuse Mara.
Au hotărât ca noaptea următoare să se întoarcă în școală, să-l întâlnească pe “Umbră”.
Capitolul 8: Noaptea cea Mare
Noaptea următoare, Mara, Vlad și Andreea s-au strecurat iar în școală. De data asta, au adus și un termos cu ceai și biscuiți, “ca să nu ne prindă foamea dacă stăm mult”, glumi Vlad.
Au ascultat atenți. Dinspre sala de sport se auzea un zgomot slab. S-au furișat, au deschis ușa încet și… “Umbră” era acolo!
Era, de fapt, o fetiță micuță, cu o glugă bleumarin, care căuta ceva sub bănci. Când i-a văzut, a tresărit și a încercat să fugă, dar Mara o opri blând:
— Nu-ți face griji. Nu vrem să te speriem! Cine ești tu?
Fetița se uită cu ochi mari la ei.
— Eu sunt Irina, din clasa întâi. Nu vreau să mă certe nimeni…
— Nu te va certa nimeni. Dar ce cauți aici, noaptea? întrebă Andreea, apropiindu-se încet.
Irina povesti cu voce timidă:
— Am pierdut jucăria preferată, un iepuraș alb, iar doamna învățătoare a zis că dacă nu-l găsesc, poate cineva o să creadă că l-am furat. Am tot încercat să-l caut, dar nu vreau să știe nimeni, să nu râdă colegii de mine. Am vrut să-l caut peste tot… și în cantină, și în pod, și la sala de sport.
— Dar furculițele? Firul de ață? întrebă Vlad.
— Am tras din sertar să văd dacă nu a căzut acolo jucăria. Din greșeală am rupt ața de la hăinuță și a rămas agățată de clanță. Biscuiții… i-am luat ca să-i dau lui Motanul Pisicos, care vine la mine seara pe geam, când mă ascund aici, mărturisi Irina.
Mara zâmbi:
— Deci nu e nici fantomă, nici hoț! Ci doar o fetiță care are nevoie de ajutor.
Capitolul 9: Soluționarea Misterului
Clubul detectivilor s-a mobilizat. Au pornit să caute iepurașul alb, împreună cu Irina.
— Să facem ca un adevărat club: să refacem pașii tăi, din momentul când ai văzut ultima dată jucăria, propuse Mara.
Irina și-a amintit că fusese cu iepurașul la bibliotecă, apoi la sala de sport, unde se jucase “De-a v-ați ascunselea” cu colegii.
Au căutat pe la rafturile cu cărți, pe sub bănci, pe la dulapurile din sala de sport. Nimic. Când să plece dezamăgiți, Andreea observă că sub un calorifer, lângă perete, era ceva alb, mic și pufos. S-a apropiat, și-a băgat mâna și… a scos iepurașul!
Irina începu să râdă și să plângă de bucurie.
— L-am găsit! Mulțumesc… vă mulțumesc tuturor!
— Să ne promiți că data viitoare, dacă ai o problemă, ne spui și te ajutăm, spuse Mara.
Irina promise cu ochii mari și fericiți.
— Eu pot să intru în clubul vostru? întrebă timid.
— Bineînțeles! Un club de detectivi are nevoie de cât mai mulți membri curioși și loiali, zâmbi Mara.
Capitolul 10: Prietenie și Noi Aventuri
S-au întors acasă pe furiș, cu sufletul ușurat și cu o poveste minunată de spus.
A doua zi, la școală, Mara, Vlad, Andreea și Irina s-au întâlnit în foișor. Au pus la cale o întâlnire secretă, unde fiecare a povestit ce a învățat din aventura lor.
— Uneori, misterele nu sunt chiar așa cum par, zise Vlad.
— Și nici oamenii nu trebuie judecați după aparențe, adăugă Andreea.
— Cel mai important e să fim sinceri și să nu ne fie frică să cerem ajutor, spuse Irina.
Mara le mulțumi tuturor și le înmână “Insignele Detectivilor Curajoși”, pe care le confecționase din hârtie colorată.
De atunci, Clubul Secret al Detectivilor din Strada Vișinului a devenit cel mai curajos și unit grup de copii din cartier. Misterul furculițelor și al zgomotelor din școală a fost rezolvat, dar Mara știa că mereu vor apărea alte enigme de deslușit.
Și, cine știe, poate tu, cel care citești acum, vei descoperi la rândul tău un mister ce așteaptă să fie rezolvat!
