Capitolul 1: Fetița și ceața groasă
Într-o zi, într-un sat mic, trăiește o fetiță de trei ani cu ochi mari și curioși. Ea poartă o rochiță albastră ca cerul și are părul ca razele de soare. Numele ei este Ana. Ana vrea să fie curajoasă, dar uneori îi este teamă de noapte și de poveștile cu lupul cel mare și rău.
Într-o seară, când soarele se ascunde după dealuri, Ana pleacă în marșul brumat ca să culeagă steluțe de rouă pentru mama ei. Ceața se lasă peste marș ca o pătură groasă și rece. Ana pășește încet, simțind cum norii coboară până la picioarele ei mici. Fiecare pas pare greu, iar umbrele dansează pe apă ca niște fantome blânde.
Din adâncul ceții, Ana aude un glas moale, ca o adiere: „Unde mergi tu, micuț nor al dimineții?” Ana se oprește. În fața ei stă un băiețel cu ochi visători și cu o pălărie mare, plină de stele desenate. El este Visătorul. Vorbește încet, ca și cum ar spune un secret: „În marșul acesta, doar cei cu inimi mari găsesc drumul spre lumină.”
Ana îl întreabă: „Ai văzut lupul cel mare și rău?” Visătorul zâmbește misterios: „Lupul se ascunde acolo unde frica crește. Dar curajul luminează chiar și cea mai groasă ceață.”
Capitolul 2: Lupul din ceață
Ana merge mai departe, iar Visătorul pășește alături de ea, spunând ghicitori și povestind despre stele care nu dorm niciodată. Ceața devine mai deasă, iar marșul parcă șoptește: „Nu te opri, micuțo, nu te opri!”
Deodată, din ceață, apare o umbră mare. Doi ochi galbeni ca luna o privesc. Este lupul cel mare și rău! Ana simte cum inima îi bate tare, ca o tobă mică. Dar își amintește cuvintele Visătorului: „Curajul luminează ceața.”
Ana privește lupul drept în ochi. Ochii lupului sunt ca două felinare aprinse în noapte. Lupul o privește lung, apoi șoptește cu o voce groasă: „De ce nu fugi, micuțo?” Ana răspunde încet, dar hotărât: „Nu mi-e frică de tine. Sunt curajoasă.”
Lupul se oprește. Ceața începe să se ridice, iar umbra lui devine tot mai mică. „Nimeni nu m-a privit așa până acum,” spune lupul. „Frica ta era hrana mea. Acum, nu mai pot să fac rău.”
Deodată, marșul nu mai pare periculos. Ana simte căldura soarelui printre crengile copacilor. Lupul dispare, iar ceața se topește ca zăpada la soare.
Capitolul 3: Sfârșitul blestemului
Visătorul zâmbește larg: „Ai rupt blestemul, mică Ana. Ai fost curajoasă și ai adus lumina peste marș.” Ana simte cum frica se topește din inima ei. Acum știe că, dacă privește frica în ochi, aceasta dispare.
Ana se întoarce acasă cu steluțele de rouă, iar mama o îmbrățișează cu drag. Noaptea nu mai este înfricoșătoare, iar marșul nu mai ascunde povești cu lupi răi.
Ana adoarme liniștită, știind că, în lumea ei, curajul este mai puternic decât orice umbră.
