Capitolul 1
Pufi era un pui de lup mic, cu ochi mari și urechi jucăușe. Avea doi frați: Bobo, care fura mereu ultimul colț de pâine, și Lili, care se vârîia printre pături ca o rachetă. În acea dimineață, casa era plină de trosnete și de mici țipete. „E al meu!” spuse Bobo, luând o jucărie. „Nu e adevărat!” răspunse Lili, trăgând din ce în ce mai tare. Pufi se opri în mijloc. Respira adânc. Le iubea mult. Însă cearta îl făcea să se simtă trist.
Pufi avu o idee strălucitoare: „Voi face un mini videoclip al păcii!” le spus el, cu glasul tremurând puțin de emoție. „Vom filma cum ne cerem iertare și vom râde.” Bobo și Lili se uitară unul la altul. Mai întâi se încruntară, apoi o mică față de zâmbet le apăru. „Hihi...”, chicoti Lili. „Poate...”, mormăi Bobo. Pufi alergă să aducă camera mică de jucărie, o cutiuță roșie cu butoane care scotea luminițe. Era jucăria lor preferată pentru povești.
Cei trei se așezară la masă. Pufi aranjă câteva fructe și o fâșie de pâine ca decor. „Vom spune mulțumesc la sfârșit”, zise el. Să fie un videoclip al păcii cu recunoștință. Lucrurile păreau să meargă bine. Dar când mirosul cald al pâinii proaspete se strecură pe fereastră... ochii celor trei se aprinseră.
Capitolul 2
Brutăria de lângă casa lupilor era condusă de domnul Bursuc, cu mustață mare și sacoșă plină de făină. Ușa lui scârțâia a „puf-puf” când intra cineva. Pufi propuse: „Hai să mergem la brutărie și să filmăm scena finală cu prăjitura domnului Bursuc. Va fi dulce și ne va face să râdem!” Iubitorii de bunătăți bătură din coadă de fericire.
Cei trei frați intrară în brutărie. Era cald și mirosea a unt și miere. Domnul Bursuc îi salută cu voce blândă: „Bună, suflete pufoase! Ce aduceți azi?” Pufi îi explică planul. Bursuc zâmbi și scoase o tavă cu brioșe cu gem ca un fanion. „O brioșă pentru fiecare și un zâmbet mare pentru film”, spuse el, oferindu-le câte una.
Pufi așeză camera pe o cutie și apasă pe buton. Luminița roșie clipi. „Scenă 1...”, șopti el. Bobo făcu o față serioasă, apoi începu să mănânce brioșa cu zgomot. „Mmm, crocant!” zise Lili și își sugrumă chicotelile. Pufi le spuse: „Acum spuneți unu la altul pentru ce sunteți recunoscători.” Bobo se uită la Lili. Lili se uită la Bobo. „Mulțumesc că-mi lași hainuța albastră”, murmură Bobo. „Mulțumesc că-mi readuci perna”, zise Lili. Pufi zâmbi atât de larg că urechile îi tremurară.
Dar, tocmai când spuneau „mulțumesc”, un zgomot mic - pif-paf! - se auzi. Brioșa lui Bobo alunecă de pe farfurie. O făină fină se ridică ca un noruleț. În agitație, camera mică se răsuci și sări de pe cutie. „Aaa!” strigă Pufi. Camera dispăru printre tavile de brioșe, rostogolindu-se sub o masă. Bobo încercă să o prindă, dar îi scăpă și se rostogoli chiar în grămada de făină. Lili râse: „Haaa!” Dar Pufi simți un pui de teamă. Videoclipul lor? Unde era? Era imaginea păcii la un clic distanță.
Căutară camera peste tot. Sub mese, în vitrină, lângă cuptor. Domnul Bursuc îi ajută, scoțând tavă după tavă. Mirosul de vanilie și râsurile lor umpleau locul. Într-un colț, Pufi găsi o prosopă mică legată: era panglica roșie pe care o foloseau ca eșarfă pentru videoclip. „Oh-oh”, spuse Pufi. Panglica lipsi. În acea clipă, un motan somnoros, cu ochi verzi, apăru cu panglica prinsă în mustăci. „Miau!” zise el, miorlăind cu gingașie. Panglica căzuse din greșeală pe jos și motanul o luase drept jucărie.
Pufi se simți ușurat, dar camera încă lipsea. „Hai, să urmăm urmele făinii!” spuse Lili cu veselie. Urmară pașii mici ca niște urme de piciorușe făinoase. Zgor-ț, zgâlț, trecură pe lângă cuptor și dădură de o tavă uriașă care căzuse. Camera era prinsă sub ea! Bobo o smulse ușor. Luminița roșie clipi încet. Pufi o ținu în palme. „E aici!”, șopti el. O ușurare mare le umplu inimile.
Capitolul 3
Se întoarseră la masa de filmare. Domnul Bursuc le oferi câte o cutiuță cu zahăr colorat. Pufi aranjă camera din nou. „De data asta, vom include și motanul și domnul Bursuc în mulțumiri!”, spuse el. Bobo și Lili dădură din cap. Era momentul.
În fața camerei, fiecare spuse câte un cuvânt simplu. Pufi, cu glas mic dar ferm: „Mulțumesc, fraților, că m-ați ajutat când mi-am pierdut curajul.” Bobo: „Mulțumesc, Pufi, că ți-ai dorit pace.” Lili: „Mulțumesc, brutărie, pentru brioșele care ne aduc zâmbete.” Domnul Bursuc zise: „Mulțumesc vouă că ați umplut brutăria de veselie.” Motanul miorlăi fericit, iar camera înregistră totul: fețe luminoase, mici respirații, un șir de „merci”-uri.
După filmare, Pufi veni cu ideea finală. „Voi face o cutie a râsetelor”, spuse el. Scoase o cutie veche din buzunarul hainei. Avea desene de stele și o inimioară. „Când vom râde, vom pune un bobițel de hârtie în cutie și la sfârșit o vom închide cu o mulțumire.” Bobo și Lili aplaudară. Toți începură să râdă. „Hahaha!”, „Hihi!” și „Hoho!” sunau ca clopoței. Fiecare pune câte un bobițel în cutie. Chiar și domnul Bursuc puse o bucățică de napolitană.
Râsetele lor se adunară ca niște mingi luminoase în cutie. Pufi închise capacul încet. În ochii lui, cutia deveni grea, de fericire. O strânse la piept. „Mulțumesc”, șopti el, privindu-și frații. Lili îi sărută fruntea. Bobo îi atinse ușor coada. Își dădură seama că în acea cutie nu era doar râs; era recunoștință pentru ajutor, pentru bunătate și pentru lucrurile împărțite.
Când plecară, domnul Bursuc le dădu o mică brioșă în plus. „Pentru momentele când aveți nevoie de curaj”, le spuse. Motanul le făcu cu coada semn de rămas-bun. Pufi ținu cutia strâns și lumină o clipă camera. Se uita la filmulețul scurt: zâmbetele lor, brânza de pe bot, făina pe nasul lui Bobo, și motanul miorlăind. În față, trei umbre mici dansau în lumină.
Acasă, înainte de culcare, frații stătură în jurul cutiei. Pufi o puse pe noptieră. „De astăzi, ori de câte ori ne certăm, vom deschide cutia și ne vom aminti să spunem mulțumesc”, zise el. Lili oftă fericită. Bobo oftează și el, dar cu un zâmbet. Se culcară unul lângă altul, ca trei ghemotoace de blană.
Într-o voce mică, Pufi spuse: „Mulțumesc, că sunteți aici.” O liniște caldă umplu casa. Cutia rămase închisă, dar nu era tăcută. Din ea părea că se-aud mici scâncete de veselie, ca niște licurici care clipeau. Pufi închise ochii și oftă: „Hihi, ce zi frumoasă.” Și, înainte de somn, cu inima plină de recunoștință, cei trei frați adormiră, știind că mâine vor găsi iar motive să râdă și să mulțumească.
Cutia râsetelor rămase închisă. Și era bine așa.
