Vulpita Viva se trezi cu soarele blând pe frunte. Era dimineața zilei tatălui. În pădure toți copacii păreau că zâmbesc. Viva se gândi: astăzi voi face un cadou pentru tata!
Viva se ridică silențios din patul de mușchi. Își puse eșarfa roșcată și ieși afară. Aerul mirosea a ghiocei și a pâine caldă. Viva căuta idei. „Ce îi va plăcea tatălui?” își spuse ea. Se opri lângă ciupercuța galbenă și ascultă vântul. Vântul îi șopti: „Fă ceva de mânuțele tale.” Viva zâmbi.
Mergea prin pădure și aduna lucruri. Lua frunze lucioase, flori mici, o panglică albastră, câteva crenguțe subțiri și o piatră lisă, cu o dungă albă. Peste toate ținea o idee: ceva făcut cu drag. Viva se simțea ușor și plină de bucurie.
Ajunse la masa din radacina mare. Acolo lucra mereu. Își așeză toate comorile. Lua o frunză mare și o plia cu grijă. „O să fie o felicitare,” spuse ea. Desena cu un creion moale un soare zâmbitor. Desena două lăbuțe care se țin de mână. „Tata și eu,” murmură Viva.
Apoi, Viva se gândi la ceva mai deosebit. Lua piatra lisă și o pictă cu pete colorate. Puse o inimioară mică pe ea. Piatra deveni un talisman. „Să o păstreze în buzunarul sacului,” zise Viva. Se imagina tatălui zâmbind când va găsi piatra.
Dar lipsea ceva: muzica. Viva scotoci prin iarba uscată. Găsi o coajă de ghindă și câteva semințe care sunau frumos când le scutura. Construi o mică clopoțelă de pădure. O prinse cu panglica albastră. Clopoțelul avea un sunet blând, ca o rază de soare.
Viva își frecă lăbuțele. Gata! Avea o felicitare, o piatră cu inimioară și un clopoțel. Dar ceva mai lipsea: un îmbrățișare adevărată. „O să-i dau un mare pup și un mare hug,” hotărî Viva. Zâmbi și plecă spre vizuina tatălui.
Pe drum întâlni pe rând iepurele Bobo, ariciul Tina și bufnița Mima. Toți o salutau. „Unde mergi, Viva?” întrebă Bobo. „La tata cu un cadou!” răspunse Viva. „Ce norocoși sunt tații!” zise Tina. Viva râse.
Ajunse la vizuină. Ușa era deschisă. Tatăl ei, vulpoiul Vasilie, ieșea din curte cu o geacă de lucru la spate și cu nasul prafuit de la munca din grădină. Ochii lui luminau ca două lumini calde. Când o văzu pe Viva, chipul i se înnăbuși de bucurie. „Buna dimineața, mămăligă roșie!” spuse el cu voce gravă și blândă.
Viva alergă în brațele lui. Îl îmbrățișă tare. „La mulți ani, tata!” spuse ea. Tatăl o ridică și o rotiră ușor. Părul lor roșcat se încurcă într-un vânt mic. Viva îi dădu talismanul cu piatra. „Am făcut-o eu,” zise ea. Tata o privi cu mândrie.
„Ce frumos!” murmură Vasilie. Își puse piatra în buzunar. Apoi Viva îi dădu felicitarea. Tata o desfăcu încet. Soarele desenat făcea pește de lumină pe degetele lor. Citea cu voce liniștită: „Tată, te iubesc până la stele și înapoi.” Tata oftă de fericire.
„Și clopoțelul?” întrebă Vasilie. Viva legă clopoțelul de eșarfa lui. „Să-ți amintească să te oprești din lucru și să asculți pădurea,” zise ea. Tatăl îl scutură. Sunetul plăcut se răspândi ca o mică poveste. Vasilie zâmbi mare.
Apoi făcură împreună o mică plimbare. Viva povesti ce a gândit când făcea cadoul. „M-am gândit la tine când am ales frunza,” spuse ea. „La tine când am pictat piatra. Am vrut să-ți dau toată pădurea într-un pachet mic.” Tata o ascultă și o ținu de lăbuță.
Pe drum se opriră la un pârâu. Vasilie luă clopoțelul și îl legă de o creangă. „Să cânte mereu aici,” zise el. Viva râse de un peștișor care sări aproape de mal și făcu splash. Picături mici străluceau ca mărgele. Viva îi dădu un mic sărut pe nas tatălui. „Îți mulțumesc că ești tata meu,” murmură ea.
Tata o trase din nou la piept. O îmbrățișare lungă, caldă. „Și eu îți mulțumesc, puiul meu,” răspunse Vasilie. „Tu ești darul meu.” Viva se simți foarte în siguranță. Inima îi bătea ca un tambur mic de bucurie.
Seara veni încet. Cerul se înflorise în roz și portocaliu. În vizuină mirosea a ceai fierbinte și pâine cu miere. Viva și tata stăteau cu lămpașul aprins. Tata îi arăta o hartă de stele. Viva ghemui capul pe umărul lui. Clopoțelul atârna lângă ușă și, din când în când, scotea un sunet blând.
Înainte să adoarmă, Viva își puse capul în poală tatălui și îi mai șopti un secret: „Te iubesc până la luna cea mare.” Tata o sărută pe frunte. „Și eu te iubesc până la luna și înapoi,” murmură el.
Noaptea se așternu ca o pătură moale. În casă plutea pacea. Cadoul făcut cu lăbuțele Viva era așezat la loc de cinste. Clopoțelul cânta rar, ca o bătaie de inimă. Viva visă la noi idei pentru alte zile speciale. Dar acum dormea liniștită, știind că a făcut o zi frumoasă pentru tata.
Și așa, în pădure, o zi deosebită se termină cu o îmbrățișare, două inimi calde și multe zâmbete. Tatăl și fiica își păstrau cadourile, dar cel mai prețios rămase un lucru simplu: dragostea lor.
