Era dimineață. Soarele era blând. Păsările ciripeau. În camera mică, patru copii se treziră devreme. Toți aveau trei ani. Maria se întinse. Luca se scărpină la cap. Ana zâmbi. Ionuț împinse ușor roata scaunului și veni la fereastră.
„Astăzi e Ziua Tatălui!” spuse Maria cu voce mare. Ochii ei străluceau.
„Am uitat să pregătim ceva,” oftă Luca. „Am uitat complet.”
Ana se gândi. Își mușcă buza. Ionuț râse. „Nu-i nimic! Putem face ceva acum,” zise el.
Copiii se adunară la masă. Masa era plină doar cu creioane colorate și foaie. Mami făcu o trei cafele și zâmbi. „Aveți timp,” spuse ea. „Și idei mari.”
„Vreau să fac un desen mare,” zise Maria. „Un desen cu fiecare tată.” Maria lua creionul roșu.
Luca avea o idee mare dar mică. „Vom face un tort de hârtie,” spuse el. „Cu multe căpșuni desenate.” Îi plăcu gândul.
Ana îi veni cu o idee dulce. „Să facem felicitări cu inimioare,” zise ea. „Și să facem o poză cu toți laolaltă.” Ana iubea să facă poze.
Ionuț râse ștrengărește. „O poză! Și să o trimitem bunicilor!” spuse el. Bunicii mereu zâmbeau la poze.
Se apucară de lucru. Maria trase linii mari. Luca decupă cu mâini mici. Ana lipi inimioare roz. Ionuț ordonă scaunul lângă masă ca să fie toți lângă desen. Nu era nimic greu. Era doar joacă.
„Pune și tu o stea, Luca,” spuse Maria. „Doar una mică.”
„Vreau două!” răspunse Luca. Toți râseră. Râsul era cald.
Mami aduse o farfurie cu biscuiți. „Mâncați puțin,” spuse ea. „Ajută la idei.” Copiii mușcară cu poftă. Biscuiții aveau zahăr ca un flocon.
Terminară felicitările. Ele erau pline de inimioare și desene. Fiecare copil scrise „Te iubim, tati” cu litere mari și mici. Ionuț scrise cu ajutor. „Te iubim, tati!” scrise el cu creion albastru.
Apoi fu timpul pentru tortul de hârtie. Luca plia hârtia în cercuri. Maria desena căpșuni. Ana lipi paiete. Toți puneau multe culori. Tortul arăta vesel. Părea făcut din soare.
„Foto time!” spuse Ana. Luă camera. Camera era mică și veselă. Copiii se îmbrăcară în eșarfe colorate. Mami puse o pălărie de carton pe cap. Zâmbetele erau mari.
Toți se adunară în jurul tortului de hârtie. Ionuț așeză scaunul lângă ceilalți. Nimeni nu zise nimic despre scaun. Era parte din grup. Era ca o floare în mijloc.
„Să spunem ‘Te iubim!'” comandă Maria. Toți strigară. „Te iubim!”
Ana făcu poza. Sunetul camerei fu un puf mic. Poza era perfectă. Erau patru fețe vesele. Erau culori, inimioare și tort.
„Trebuie să trimitem poza bunicilor,” spuse Ionuț. „Să le arătăm ce am făcut.” Ana apăsă butonul mic. Ea trimise poza prin telefon. Bunicii primi imaginea și imediat trimiseră inimioare pe ecran.
Bunicii scriseră: „Sunteți comoara noastră!” și „Tati va plânge de fericire!” Mami chicoti. Copiii erau mândri.
Dar era ceva mic. Era tati acasă? Tati încă nu se trezise. Era plecat să lucreze devreme. Copiii se întristară puțin. „Vrem să-l surprindem,” spuse Luca.
„Să-l trezim cu cântec,” zise Maria. „Și cu tortul nostru de hârtie.” Ana făcu ochii mari și oftă fericită. Ionuț dădu din rotile scaunului ca un mic motor.
Se apropiară de ușa dormitorului. Mami zise: „Hai să cântăm încet, domoliți-vă vocile.” Copiii se strânseră. Își duseră mâinile la piept. Inimile lor băteau ca tobe mici.
„La mulți ani, tati!” cântară în șoaptă, dar cu glasuri clare. Tati se trezi. Zâmbi înainte chiar să deschidă ochii. Se ridică din pat. Părea surprins și moale.
„Ce frumos,” spuse tati când intra. Ochii lui erau blânzi. Îmbrățișă pe rând copiii. „Mulțumesc, mieii mei.” Vocea lui era caldă ca mierea.
Copiii îi arătă tortul de hârtie și felicitările. Tati privi poza trimisă bunicilor. Apoi începu să râdă. Râsul lui era un clopoțel. „Este cel mai frumos tort de hârtie pe care l-am mâncat vreodată,” zise el.
„Și am primit și mesaj de la bunici!” spuse Ana. „Ei au spus că le-am făcut ziua mai frumoasă.”
Tati așeză fetelor și băieților pe genunchi. Îi pupă pe frunte. „Vă mulțumesc pentru surpriză,” spuse el. „Cel mai important cadou e că sunteți voi.”
Masa fu plină de râsete. Mami aduse ceai de mentă și fursecuri reale. Fiecare luă o felie imaginară din tortul de hârtie. Își făcură pălăriile din inimioare și dansară încet pe muzica unui radio mic.
Seara veni ușor. Soarele cobora ca un portocaliu cald. Copiii se ghemuiră pe canapea. Tati le citi o poveste mică. Vocile se domoliră. Ochii se închiseră încet.
„Noapte bună, tati,” șoptiră Maria. „Te iubim,” murmură Luca. Ana adormise cu gândul la inimioarele ei. Ionuț visă la un tort uriaș, dar de hârtie.
Bunicii trimiseră un ultim mesaj: „Vise dulci, toți!” Telefonul se stinse pe masă. Casa era caldă. Casa era plină de iubire.
Și toți adormiră fericiți. Ziua fusese simplă. Ziua fusese perfectă. Tati știa că iubirea nu trebuie planificată mult. Uneori, un desen, o poză și un „Te iubim” sunt tot ce trebuie.
