Capitolul 1: Biletul dispărut
Matei avea 7 ani și îi plăcea să fie „detectiv de fiecare zi”. Nu avea lupă adevărată, dar avea ochi buni și un obicei ciudat: când se gândea, se uita la pământ. Spunea că acolo se ascund cele mai multe răspunsuri.
Într-o sâmbătă, mama i-a dat o misiune simplă:
„Matei, te rog să duci acest bilet doamnei învățătoare. E în caietul tău, la prima pagină.”
Matei a pus caietul în ghiozdan și a plecat cu tata spre parc. În parc, urma să se întâlnească și cu doamna învățătoare, la un târg mic de cărți pentru copii.
Pe bancă, lângă fântână, Matei și-a deschis ghiozdanul. Caietul era acolo. Dar biletul… nu.
„Tati… biletul a dispărut.”
Tata a zâmbit calm: „Atunci e cazul să-l găsim. Tu ești detectivul, nu?”
Matei a dat din cap. Nu era speriat. Era doar curios. Și un pic responsabil: biletul era important.
În acel moment a apărut și Irina, vecina lui, cu trotineta.
„Ce faceți?” a întrebat ea.
„Avem un mister,” a spus Matei. „Un bilet a dispărut.”
Irina a clipit repede: „Uau! Pot să fiu asistenta detectivului?”
„Poți,” a zis Matei. „Dar regula mea e simplă: ne uităm atent, mai ales la sol.”
Matei a respirat adânc și a spus ca un adevărat anchetator:
„Întâi strângem indicii. Apoi facem o listă cu suspecți. Apoi… găsim biletul.”
Capitolul 2: Indicii la nivelul genunchilor
Matei s-a aplecat lângă bancă și s-a uitat la pământ, ca și cum pavajul ar fi fost o hartă secretă. Irina s-a aplecat și ea, deși îi scăpase o roată de la trotinetă în iarbă.
„Uite!” a zis Matei. „O urmă de creion.”
Pe jos era o linie subțire, gri, ca un fir de fum desenat.
„A căzut ceva?” a întrebat Irina.
„Poate biletul a alunecat și a fost împins,” a murmurat Matei. „Vântul poate împinge hârtia, dar nu o duce prea departe dacă se agață.”
Au mers încet pe lângă alee. Matei ținea privirea jos, ca un explorator care caută comori. A găsit o frunză lipită de o gumă de mestecat (dezgustător), un nasture albastru (interesant) și… un colț de hârtie albă.
„Stai!” a zis el.
A ridicat colțul. Era doar o bucată de reclamă mototolită.
Irina a oftat: „Of… fals indiciu.”
„Nu-i nimic,” a spus Matei. „Detectivii au multe false indicii. Important e să nu renunți.”
Au ajuns lângă locul de joacă. Un băiețel mânca un covrig și firimiturile făceau un fel de potecă.
Matei a zâmbit: „Asta e o potecă de covrig, nu de bilet.”
Atunci a apărut doamna învățătoare, cu o sacoșă de cărți.
„Bună, Matei! Ai adus biletul?”
Matei s-a îndreptat și a spus sincer:
„Nu. L-am pierdut. Dar îl caut. Promit.”
Doamna învățătoare s-a aplecat la nivelul lui:
„Îmi place că ești responsabil și spui adevărul. Hai să căutăm împreună. Unde ai stat prima dată?”
Matei a arătat banca de lângă fântână.
„Atunci, acolo e scena,” a zis doamna, jucându-se. „Detectivule, ce indicii ai?”
„O urmă de creion pe alee. Și… faptul că biletul era în caiet,” a spus Matei.
„Bine,” a zis doamna. „Să ne gândim: cum ar fi putut ieși din caiet?”
Matei a deschis caietul și a scuturat ușor.
„Aha…” a spus el. „Prima pagină e îndoită. Poate biletul a stat aici și a alunecat când am alergat.”
Irina a ridicat un deget: „Ai alergat?”
Matei a roșit: „Da. Până la fântână. Era concurs cu mine însumi.”
Tata a râs: „Ai câștigat?”
„Am câștigat,” a zis Matei. „Dar biletul a pierdut.”
Capitolul 3: Suspecți amuzanți și un plan
Au făcut un cerc mic, ca o echipă de detectivi. Matei a vorbit încet, ca să se audă doar între ei:
„Suspecții sunt: vântul, o pasăre curioasă, un cățel jucăuș, sau… eu, că nu am pus biletul bine.”
Irina a chicotit: „Eu votez cățelul. Cățeii cred că hârtia e jucărie.”
Doamna învățătoare a zâmbit: „Vântul e suspect bun. Dar vântul nu semnează bilete.”
Matei s-a uitat iar la pământ. A observat ceva lângă fântână: două urme mici de apă, ca niște picături în linie, până la un coș de gunoi.
„Uite,” a spus el. „Picături. Cineva a trecut cu ceva ud.”
Tata a ridicat din sprâncene: „Interesant. Dar ce legătură are?”
Matei și-a mușcat buza, gânditor.
„Dacă biletul a căzut lângă fântână și s-a umezit… poate s-a lipit de ceva. De pantof. Sau de o roată. Sau de o pungă.”
Irina s-a uitat la roțile trotinetei: „Eu am trecut pe lângă fântână! Dar nu am simțit nimic.”
„Nu te acuz,” a zis Matei repede. „Doar verificăm.”
Au mers pe urma picăturilor până la coșul de gunoi. Lângă el, un domn îmbrăcat în vestă verde mătura aleea. Era îngrijitorul parcului.
„Bună ziua,” a spus Matei politicos. „Ne ajutați cu un mister mic?”
Domnul a zâmbit: „Spune, tinere detectiv.”
„Am pierdut un bilet alb. Poate a căzut lângă fântână. Ați măturat pe acolo?”
„Da,” a zis domnul. „Am strâns câteva hârtii. Dar nu arunc nimic important. Le pun într-o cutie, la ghereta mea, până verific.”
Irina a făcut ochii mari: „Asta sună ca o cameră cu probe!”
Domnul a râs: „O cameră cu… mături, mai degrabă.”
Matei s-a simțit ușurat. Un adult responsabil păstrase hârtiile.
„Putem vedea cutia?” a întrebat Matei.
„Sigur,” a zis domnul. „Dar să mergem încet. Nu vreau să alunecați.”
Capitolul 4: Rezolvarea misterului și pătura călduroasă
La gheretă, domnul a scos o cutie de carton. Înăuntru erau câteva ambalaje, o hartă veche a parcului și niște foi ude.
Matei s-a aplecat imediat și s-a uitat atent, cu privirea în jos, ca și cum cutia era un puzzle.
„Aici!” a spus el, scoțând cu grijă o foaie împăturită.
Pe foaie se vedea scrisul mamei: „Pentru doamna învățătoare.”
Matei a zâmbit atât de larg, încât Irina a zis:
„Atenție, îți cade zâmbetul pe jos!”
„Îl ridic,” a râs Matei. „Sunt obișnuit să caut pe jos.”
Doamna învățătoare a luat biletul și l-a pus într-un plic curat.
„Ai rezolvat cazul, Matei. Și ai făcut-o cu respect și răbdare.”
Matei s-a uitat la domnul îngrijitor:
„Mulțumesc că ați fost responsabil și nu ați aruncat hârtiile direct.”
„Responsabilitatea ține parcul frumos,” a zis domnul. „Și misterele… mici.”
Pe drumul spre casă, Matei a spus:
„Data viitoare pun biletul într-un plic și îl lipesc în caiet.”
Irina a dat din cap: „Și nu mai alergi ca o rachetă până la fântână.”
„Alerg doar dacă biletul are centură de siguranță,” a zis Matei, serios, iar toți au râs.
Seara, Matei a făcut un lucru important: și-a pregătit ghiozdanul pentru luni. A pus bilețelul de rezervă (unul gol, ca să fie pregătit), și a închis fermoarul încet, nu în grabă.
În pat, mama l-a învelit cu o pătură moale, care mirosea a detergent și a somn bun.
„Eroule detectiv,” a șoptit ea. „Ai învățat ceva azi?”
Matei a mormăit, deja adormit:
„Da… să mă uit la pământ… și să am grijă de lucruri.”
„Și să ceri ajutor,” a adăugat mama.
„Da… și asta,” a spus Matei, zâmbind sub pătura lui douillette, ca într-un final fericit de caz.
