Luca era un băiețel de patru ani, cu ochi curioși și obraji rotunzi ca merele. Într-o dimineață, s-a trezit plin de voie bună și a sărit din pat direct pe covorul moale. Afară, soarele zâmbea printre nori pufoși, iar Luca simțea că azi o să fie o zi specială.
Când a ajuns în bucătărie, mama pregătea o omletă și fredona încet. Pe masa mare, stătea o cutie galbenă, misterioasă. Luca și-a frecat ochii de uimire. Pe cutie scria cu litere mari: „Provocarea Imposibilă – Cine poate să pună papucii pe Dinozaur?”
Luca a râs. „Dinozaur? Ce dinozaur? Eu n-am niciun dinozaur!”
Mama a zâmbit: „Uită-te în sufragerie!”
Luca a alergat cât l-au ținut picioarele. Și ce să vezi? În mijlocul sufrageriei, stătea Dino, dinozaurul-jucărie uriaș din pluș, cu bot mare și coadă lungă. Purta o pălărie mică, strâmbă, și zâmbea cu gura până la urechi.
„Bună, Luca!” a zis Dino cu o voce groasă de jucărie când a apăsat pe burtica lui. „Ai curaj să-mi pui papucii?”
Luca a râs cu poftă. „Sigur că da! Sunt cel mai bun la pus papuci!” Dar când a văzut papucii din cutie, a început să chicotească. Erau uriași, mult prea mari chiar și pentru Dino!
„O să văd eu cum fac”, a zis Luca. Prima încercare: a vrut să-i pună papucii la capătul cozii lui Dino. Dar coada era prea subțire, iar papucii alunecau mereu pe jos. Luca s-a învârtit, s-a aplecat, a încercat să prindă coada, dar tot degeaba.
„Of, Dino, cred că papucii ăștia vor să meargă la plimbare fără tine!” a zis el râzând.
A doua încercare: Luca s-a gândit să-i pună papucii pe lăbuțele mici din față. Dar papucii erau atât de mari încât i-au acoperit toată lăbuța, iar Dino a căzut pe spate, cu picioarele în aer. Toată lumea a început să râdă: și mama, și tata, și chiar și Dino, care scotea sunete amuzante la fiecare mișcare.
„Poate trebuie să-i pui altfel!” a spus mama, șoptind ca și cum ar fi vorbit despre un mare secret.
Luca a privit atent la Dino. S-a scărpinat în cap. Apoi, i-a venit o idee năstrușnică. A pus un papuc pe capul lui Dino, ca o cască uriașă. Celălalt papuc l-a pus pe spatele lui, ca un rucsac.
„Uite, Dino, acum ești pregătit să mergi la plimbare pe Lună!” a spus Luca și a râs cu poftă. Dino arăta ciudat, dar și foarte haios.
Atunci, surioara lui mai mică, Ada, a venit să vadă ce se întâmplă. „Vreau și eu să-l ajut pe Dino!” a zis ea, scuturându-și codițele.
Luca i-a dat o pălărie mică, iar Ada a pus-o pe botul lui Dino, ca un nas de clovn. Toți au râs și au aplaudat.
Tata a venit cu un aparat foto și a făcut poze la „Dinozaurul cu papuci, cască și nas de clovn.” Toată familia s-a așezat pe covor, lângă Dino, și au râs împreună.
„Vezi, Luca”, a spus mama, „nu contează cum pui papucii, ci cât de bine te distrezi împreună și cât de frumos vă jucați. Cel mai important e să fim buni unii cu alții și să ne ajutăm.”
Luca s-a simțit mândru. „Dino, eu te respect, chiar dacă papucii nu stau unde trebuie!” a zis el și i-a dat o îmbrățișare mare dinozaurului de pluș.
Seara, când s-a făcut liniște, Luca a adormit cu Dino lângă el, visând la aventuri cu papuci uriași, pălării trăznite și multă, multă voie bună.
