În Scorbura-Casă, sub un stejar mare, locuia un pui de dragon pe nume Dodo. Dodo era mic, verde și avea aripi moi ca o pătură. Ziua îi plăcea mult: lumina caldă, mirosul de ceai de mentă, zgomotul frunzelor. Dar seara… seara întunericul îi făcea burtica să se strângă.
Într-o seară, Dodo își spălă lăbuțele, își puse pijamaua cu nori și se urcă în pătuț. În scorbura lui era liniște, doar un „tic-tic” mic de la ghinda-ceas.
„Nu-mi place când se stinge lumina,” șopti Dodo.
Lângă pătuț stătea Luma, o lampă mică, rotundă, care clipea prietenos.
„Eu sunt aici,” spuse Luma. „Vrei să încercăm o idee nouă? O numim Jocul Umbrelor Prietenoase.”
Dodo își lipi coada de pătură. „Umbrele sunt ciudate…”
„Sunt doar forme,” zise Luma. „Uite. Ridică lăbuța.”
Dodo ridică lăbuța. Pe perete apăru o umbră ca o frunză mare.
„Asta e lăbuța mea?” întrebă Dodo.
„Da,” râse Luma. „Și poate fi și un fluture. Îndoaie două degete.”
Dodo încercă. Umbra se schimbă. Dodo chicoti. „Fluture!”
Apoi, din colț, o umbră lungă păru să se miște. Dodo își ținu răsuflarea.
„Ce e acolo?” întrebă el încet.
Luma nu se grăbi. „Hai să fim curioși. Facem trei respirații lente. Una… doi… trei…”
Dodo inspiră ca și cum ar mirosi o prăjitură. Expiră ca și cum ar stinge o lumânare. Burtica lui se înmuie puțin.
„Acum aprind un pic mai tare,” zise Luma. „Ne uităm împreună.”
Lumina crecu blând. Umbra lungă deveni clară: era eșarfa lui Dodo, atârnată pe un cui.
„E doar eșarfa mea!” spuse Dodo și râse. „Eșarfa a făcut pe monstruoasa!”
„Eșarfa e bună la joacă,” zise Luma. „Vrei încă un instrument? Aici e Punguța cu Stele.”
De sub pernă, Dodo scoase o punguță cu mărgele care luceau slab. Le strânse în lăbuțe. Erau reci și netede.
„Când îți vine un gând sperios,” spuse Luma, „strângi trei mărgele și spui: «Sunt în siguranță. Sunt acasă.»”
Dodo strânse una, două, trei. „Sunt în siguranță. Sunt acasă.”
Luma clipi. „Iar acum, alegem: lumina mică sau lumina și mai mică?”
Dodo se gândi. Apoi zâmbi. „Lumina și mai mică.”
Luma se micșoră, ca o licurică. Întunericul nu mai părea gros. Părea ca o pătură mare, albastră, care ține totul la locul lui.
Dodo își potrivi aripile pe lângă el. „Pot să fac Jocul Umbrelor. Pot să respir. Pot să strâng stelele.”
Ochii i se închiseră încet. „Eu pot. Eu pot. Je pot y arriver.” Și adormi liniștit, cu întunericul ca un prieten cuminte în jur.
