Capitolul 1 — Un început diferit
În dimineața aceea, Lidia se trezi cu soarele mângâindu-i perna. Pentru o clipă, uită că totul era altfel. Apoi, își aminti. Camera mirosea a lenjerie proaspăt spălată și a emoții noi, necunoscute. Mama era deja în bucătărie, pregătind micul dejun. Tata nu mai era acolo.
— Bună dimineața, draga mea, zise mama încercând să zâmbească larg, dar ochii ei trădau oboseala.
Lidia își trase puloverul peste cap și coborî încet, simțindu-se ca un personaj într-o poveste în care totul se schimbase peste noapte.
— O să vină tata azi? întrebă ea, în timp ce-și înmuia pâinea în lapte.
— Da, vine să te ia la plimbare după prânz, răspunse mama, așezându-i o mână pe umăr.
Lidia nu spuse nimic. Se gândea cum înainte, tata făcea glume ciudate la micul dejun și râdeau toți trei. Acum, micul dejun era liniștit, ca un tablou uitat pe perete.
Capitolul 2 — În vizită la tata
După prânz, Lidia își puse hanoracul preferat. Când tata a claxonat în fața blocului, inima ei a tresărit. A coborât pe scări cu pași repezi — și l-a văzut pe tata sprijinit de mașină, cu zâmbetul lui cunoscut, dar puțin șovăielnic.
— Hei, campioano! Ce mai faci? zise el, deschizându-i portiera.
— Bine, răspunse Lidia, deși nu era sigură că „bine” descria ce simțea.
Mașina mirosea a apă de colonie și a ceva nou. Tata asculta muzică, dar volumul era dat încet.
— Vrei să mergem în parc sau la cofetărie? întrebă el.
— La cofetărie, răspunse ea, pentru că îi era dor de înghețata lor cu alune.
La cofetărie, au povestit despre școală, despre echipa de handbal și despre cum a învățat Lidia să prepare omletă singură. Tata asculta atent, iar Lidia simțea că, pentru o clipă, totul e la fel ca înainte.
Capitolul 3 — Schimbări mici și mari
În zilele următoare, Lidia a observat că lucrurile din jurul ei se schimbaseră. În camera ei de la mama, dulapul părea mai spațios. Într-o sâmbătă, mama a venit cu o cutie plină de haine.
— Sunt pentru tine, draga mea. Poți să le așezi cum vrei, îi spuse mama, încercând să facă momentul să pară distractiv.
La început, Lidia își dorea ca toate lucrurile să fie la fel: aceleași rafturi, aceleași tabieturi de seară. Dar, încet, a început să așeze cărțile după propria regulă, să lipească desene noi pe perete și să-și facă un colț de citit al ei.
Când mergea la tata, descoperea o altă cameră doar pentru ea. Acolo, a găsit o fotografie cu ei doi la mare, pusă pe noptieră. Tata îi adusese acea lampă mică, cu lumină caldă, „ca să citești înainte de somn”, îi spusese el.
Lidia a început să înțeleagă că poate avea două camere, două locuri care să-i fie acasă.
Capitolul 4 — Întrebările din suflet
Într-o seară, după o zi lungă la școală, Lidia și mama stăteau pe canapea, fiecare cu câte o cană de ceai. Lidia adunase curaj de câteva zile pentru întrebarea care îi pulsa în minte.
— De ce nu mai stați împreună tu și tata?
Mama a tăcut câteva secunde, apoi i-a luat mâna.
— E o întrebare grea, Lidia. Știi, uneori, două persoane pot să se iubească, dar să nu mai poată trăi în aceeași casă fără să se întristeze. Nu e vina ta. Și nu trebuie să alegi între noi. Te iubim amândoi.
Lidia s-a uitat la mama cu ochii plini de lacrimi.
— Dar dacă eu simt că mi-e dor de tata când sunt cu tine? Sau mi-e dor de tine când sunt cu el?
— E normal, draga mea. Dorul e ca un fir invizibil care ne leagă, oriunde am fi. Poți să vorbești cu noi mereu, despre orice simți.
Lidia a simțit că inima i se mai ușurează puțin.
Capitolul 5 — Prietena care ascultă
A doua zi, la școală, Lidia s-a întâlnit cu cea mai bună prietenă a ei, Mara. Au stat amândouă în curtea școlii, pe banca de sub plop.
— Ce mai face tata? întrebă Mara, știind deja că părinții Lidiei nu mai locuiau împreună.
— Bine. Am fost sâmbăta trecută la film, am râs mult. Dar... e altfel acum. Parcă am două vieți, știi?
Mara dădu din cap înțelegător.
— Și ai două camere? întrebă ea, cu un licăr de invidie jucăușă.
— Da, și două perne preferate și două feluri de desert preferat, râse Lidia.
Apoi, se uită serioasă la prietena ei.
— Dar uneori mă simt vinovată. Ca și cum ar trebui să fiu doar cu unul dintre ei.
Mara o strânse de mână.
— Ești tot tu, Lidia, oriunde ai fi. Și ai voie să-i iubești pe amândoi.
Lidia simți că prietenia adevărată aduce o liniște specială.
Capitolul 6 — O zi specială împreună
Într-o duminică însorită, părinții Lidiei au decis să meargă cu toții în parc, ca pe vremuri. Lidia era emoționată și puțin îngrijorată. Nu mai fuseseră toți trei la plimbare de mult.
Când s-au întâlnit, tata a adus o minge, iar mama a venit cu o pătură și limonadă. S-au jucat, au făcut poze, au râs când mingea a ajuns într-un tufis, iar tata s-a strâns la spate încercând s-o recupereze.
La final, au stat culcați pe pătură, privind cerul.
— Asta mi-a lipsit cel mai mult, zise Lidia încet.
— Ce anume? întrebă mama, mângâindu-i părul.
— Să fiți amândoi cu mine, chiar dacă nu mai locuiți împreună.
Tata zâmbi.
— O să mai facem zile ca asta, promit.
Lidia simți că ziua aceea era ca o ancoră: de fiecare dată când îi va fi dor, își va aminti că dragostea nu dispare, chiar dacă lucrurile se schimbă.
Capitolul 7 — Gânduri înainte de somn
În seara aceea, Lidia se ghemui în patul ei, cu pisica la picioare. Scrise în jurnal câteva rânduri despre ziua din parc, despre cât de fericită se simțise, deși nu totul era perfect.
„Am două camere, două perne preferate, două locuri unde mă simt acasă. Uneori mi-e dor. Alteori mă simt furioasă. Dar sunt iubită, mereu. Și pot vorbi oricând cu mama și cu tata. Pot să-i iubesc pe amândoi, fără frică.”
Apoi, stinse veioza și ascultă liniștea. Știa acum că, indiferent de schimbări, rămânea mereu aceeași Lidia, între două case, dar cu sufletul întreg.
