Capitolul 1 — Știrea care schimbă culorile
În curtea școlii, Matei, Darius și Luca se întrec pe aleea cu castani. Luca aleargă, Matei îl urmărește, iar Darius, în scaunul lui cu rotile, își dă avânt, face un viraj strâns și râde.
— Am luat curba ca la raliu! strigă el.
— Fără cauciucuri afumate pe aleea școlii! glumește Matei și îi dă tare la pas, dar se oprește brusc când vede pe telefon mesajul mamei: „Diseară, vorbim toți trei.”
Gâtul i se strânge. Simte că i se schimbă culorile din jur, ca și cum cerul ar fi devenit brusc mai gălbui. Luca ridică o sprânceană.
— E de bine?
— Nu știu, zice Matei și își îndeasă telefonul în buzunar.
Seara, mama și tata stau pe canapea. Nu se ceartă. Vorbesc ca atunci când aleg un puzzle greu, doar că piesele sunt despre viața lor.
— O să ne despărțim, spune mama, ținând o pernă în brațe. Nu înseamnă că te iubim mai puțin.
— Rămânem amândoi părinții tăi, adaugă tata, cu voce caldă. Doar că nu mai putem trăi în aceeași casă.
Matei simte un zvon de plâns care nu iese. Se joacă cu șiretul unul pantof, să nu se uite în ochii lor.
— E vina mea? întreabă el, abia auzit.
— Niciodată, spune mama, clar ca o clopoțică. Oamenii mari iau decizii de oameni mari. Tu ești copilul nostru. Asta nu se schimbă.
Tata îi întinde o foaie cu un desen de calendar. Săptămâni cu culori, verde la mama, albastru la tata. Weekendul acesta, tata. Luni-miercuri, mama. Joi-vineri, tata.
— Culoarea e doar culoare, spune tata. Tu ești Matei, nu o pătrățică.
Matei dă din cap. Își freacă palmele de genunchi. „Două case,” se gândește. „Două perne. Două lumini de veghe.” Nu e furios. E mai mult amestecat: teamă învelită în curiozitate. Când se bagă în pat, își ține palmele pe piept ca să simtă cum bate inima. E aceeași inimă.
Capitolul 2 — Rucsacul-pod
A doua zi, la pauză, Matei le povestește lui Luca și Darius. Au găsit o bancă lângă terenul de handbal, unde soarele coace lent lemnul.
— O să am două case, zice Matei. O să fie ca în filme. Doar că filmele se termină repede.
Darius își sprijină coatele pe genunchi, atent.
— Ai voie să fii speriat, spune. Eu m-am speriat când am primit scaunul ăsta. Apoi am descoperit că ajung primul la cofetărie pentru că soselele au pante. E altfel. Nu e tot rău.
Luca pune pe bancă un chip de pufuleți, desface pachetul.
— Facem un plan, zice el. Ești generalul, noi suntem soldații.
Râd toți trei. Râsul face aerul mai ușor de respirat. La ora de dirigenție, doamna Ana desenează un mic far pe tablă.
— Uneori, viața are valuri, spune ea. Fiecare are faruri: oameni, locuri, obiceiuri care te ghidează. Dacă aveți ceva de împărțit cu mine, ușa e deschisă.
După ore, Matei îl găsește pe tata în fața școlii. Mașina lui miroase a gumă de mentă. În „casa lui tata”, pereții sunt albi, mai goi decât în apartamentul mamei. Nu e tristețe în gol, e spațiu pentru lucruri de descoperit.
— Avem nevoie de un sertar doar al tău, spune tata. Și de o lumină de veghe ca la mama. Ce vrei să fie aici ca la tine?
— Harta mea cu stele, zice Matei. Și perna cu dungi.
Tata își notează. Cumpără o lumină de veghe în formă de rachetă. Seara, Matei își face „Rucsacul-pod”: perna cu dungi, hanoracul galben, o carte cu benzi desenate, caietul de teme, o fotografie cu bunica. Rucsacul e podul dintre două maluri care nu se ceartă cu apa; doar o lasă să curgă.
— Vrei să-i scriem mamei că ești bine? întreabă tata.
— Îi trimit eu un mesaj, spune Matei. Și îl trimite: „Sunt ok. Racheta e tare.”
Răspunsul mamei vine imediat: „Te iubesc. Noapte bună, căpitanul meu.”
Capitolul 3 — Harta sentimentelor
Luni, Matei e la mama. Parcă totul e puțin mai mic în casa asta, dar și mai cald. Bucătăria miroase a ciorbă de legume. Mama îi dă un bilet lipit pe frigider.
Pe bilet scrie „Busola mea”:
— Respir de patru ori adânc (număr până la 4).
— Îmi spun: „Nu e vina mea. Sunt iubit.”
— Aleg un adult de încredere și vorbesc (mama, tata, diriga, tanti Ioana de la parter).
— Scriu trei lucruri bune din ziua asta.
— Putem să ne certăm noi doi? întreabă Matei, sincer.
— Cu grijă, zâmbește mama. Dacă te superi pe mine, îmi spui. Eu te ascult. Fără mesaje prin tine pentru tata, bine? Dacă am ceva de discutat, îl sun eu.
Matei ridică degetul mare.
La școală, doamna consilier, doamna Mara, face o activitate cu clasa. Le dă stickere în formă de fețe: zâmbitoare, încruntate, mirate, obosite. Fiecare lipește pe o hartă a zilei.
— Azi sunt… două stickere, zice Matei. Unul mirat, unul cu gura pe-o parte.
— E în regulă să ai două deodată, spune doamna Mara. Sentimentele merg deseori în perechi. Când se ceartă între ele, le pui la masă. Tu ești chelnerul.
Luca râde.
— Eu vreau stickere cu pizza.
— Pizza emoțiilor e în pauza mare, zice Darius. Eu aleg felia „Sunt curajos, dar mă tem”.
Când iese din cabinet, Matei simte că a primit un hărțoiu nou în mapă: nu se mai rătăcește la primul gând.
Capitolul 4 — Cutia cu jumătăți întregi
Joi, trebuie să treacă la tata. Strânge lucrurile. Pe pat face o „linie de trecere”: în stânga, ce rămâne; în dreapta, ce merge. Lua perna? Perna e mare. Decide să o lase. Rucsacul-pod e destul.
În sufragerie, mama îi dă o cutie mică, ca un sertar portabil.
— Asta e „cutia cu jumătăți întregi”, spune. Ții aici lucruri mărunte pe care vrei să le ai în ambele case. Împărțim, dar nu rupem.
În cutie intră: una dintre cele două mingi anti-stres, jumătate din pachetul de stickere, o piatră netedă de pe plajă, un breloc cu vulpe, căștile. Matei rânjește când vede cum totul se potrivește ca un lego.
— Când simți că îți lipsește ceva, zice mama, te uiți în cutie. Uneori, „jumătate” e fix cât trebuie.
Mai târziu, la tata, Matei își face „colțul lui”: racheta-lampă, desenul cu stele, cutia cu jumătăți întregi, un pix preferat. Tata lipește pe ușă „regulile-liniștitoare”:
— Întreb înainte să intru în camera ta.
— Îmi spui dacă ai un plan cu prietenii.
— Cine gătește spală cratița.
— Îți amintești că nu ești mesager. Dacă mama vrea să-mi zică ceva, îmi scrie.
— Bine, zice Matei, citind. Și eu am o regulă: adunări cu matematică doar înainte de cină. După, mintea mea adoarme.
— Bine, generalule, salută tata.
Seara, se aud stropi pe fereastră. Plouă lin. Matei închide ochii și își imaginează că picăturile sunt oameni mici care bat la ușă. Fiecare picătură spune: „Sunt aici, sunt aici.” Nu e singur cu ploaia.
Capitolul 5 — Meciul de sâmbătă
Sâmbătă, echipa lor are meci pe terenul de la școala vecină. Nu e ceva mare, dar pentru băieți e campionatul lumii. Darius e arbitru de centru și ține scorul pe o placă cu magneți. Luca e atacant, fulger. Matei joacă mijlocaș, cel care dă pasele.
Când ajunge, o vede pe mama la margine, cu o eșarfă roșie. Mai încolo, tata, cu o șapcă albastră. Nu stau împreună, dar amândoi îl caută cu privirea. Matei simte o înțepătură în piept, ca atunci când bei apă rece prea repede. Inspiră de patru ori, cum scrie pe Busolă, și intră pe teren.
— Pasă! strigă Luca.
— La tine! răspunde Matei și lovește mingea. Se simte ușor și util, ca o punte pe care aleargă cineva spre ceva bun.
Darius fluieră scurt când cineva împinge.
— Fără coate! spune. E fotbal, nu supă de coate.
Râde toată lumea. La pauză, Matei se duce la tata.
— Mergi bine, zice tata. Ai văzut fenta aia? Superstar.
Mama se apropie, își pune mâna pe umărul lui Matei.
— Ți-a ieșit driblingul ăla ca pe role. Bravo!
Matei își încrucișează privirea cu a mamei, apoi cu a tatei. Se teme să nu pară că alege. Își pune mâinile pe ambele ghiozdane, cel alunecat la picioarele lor și cel de pe bancă.
— Vreau să îmi fac încălzirea, zice el calm. Vă vedeți după?
Se privesc. Tata face un semn din cap, mama zâmbește scurt.
— Bine, spune ea. Ne vedem la final.
Meciul se termină cu 2–1 pentru ei. Luca marchează, Matei pasează la gol. Darius ridică placa cu magneți sus, ca un trofeu. După, mama și tata vin, stau la o distanță politicosă. Fiecare vrea o poză cu Matei. Darius apare din lateral.
— Fac eu o poză cu amândoi, zice. Apoi Matei alege pe care s-o posteze la el în minte.
Zâmbesc toți. Fac o poză cu Matei între ei, dar e spațiu între adulți. E un spațiu respirabil. Pozele nu sunt lipite, dar se potrivesc într-un album comun: „Sunt iubit”.
Capitolul 6 — Noaptea în care stelele se lipesc
Duminică seara, înapoi la mama, Matei simte oboseala plăcută a picioarelor. Pe birou are un borcan cu stickere-lumină, mici stele fosforescente. Le împarte: jumătate la mama, jumătate la tata. Le lipește pe tavan în formă de delfin, pentru că delfinii știu să respire la suprafață și să se scufunde calm.
— Ce ai învățat săptămâna asta? întreabă mama, intrând cu o cană de ceai cu miere.
— Că pot să merg pe punți fără să pic, zice Matei. Că am dreptul să spun „Nu știu, întreabă-l tu pe tata.” Că am voie să-mi fie dor de cineva chiar dacă sunt cu altcineva. Că… nu e vina mea.
Mama îl îmbrățișează. E o îmbrățișare cu timp, nu în grabă. Îl ține cât vrea el. Apoi, Matei scoate Busola de pe frigider și o copiază într-un caiet cu copertă albastră. Lângă, scrie „Planul meu de zile”: orele de teme, întâlnirile cu Luca și Darius, țambalul de miercuri (da, s-a apucat de țambal la Clubul Cultural, din pură curiozitate).
Luni, la tata, repetă: își lipește stelele pe tavan în formă de vâslă. Tata râde.
— Vâsla e să tragi spre tine, zice. Când tragi spre tine, barca înaintează. Așa e și cu vorbitul despre ce simți.
— Uneori nu știu ce simt, spune Matei.
— Spui exact asta, zice tata. E un început.
Telefonul vibrează. E mesaj de la Luca: „Mâine, temă la română: descrierea unui loc preferat. Tu ce alegi?”
„Podul meu din rucsac”, tastează Matei. „Și banca de lângă teren.”
„Eu aleg cofetăria în pantă”, răspunde Darius. „Are pante perfecte.”
Râd printre taste. În camera lui, Matei deschide „cutia cu jumătăți întregi”. Scoate piatra de pe plajă. O ține în palmă, rece și netedă. O piatră care a fost udată de două mări? Nu. De aceeași mare, din două locuri. Ah, da. Asta e.
Înainte de culcare, își face ritualul: respiră de patru ori, își spune „Nu e vina mea. Sunt iubit.” Scrie în caiet trei lucruri bune: „1. Am pasat la gol. 2. Am mâncat paste cu sos la mama. 3. Am reușit să-i spun tatei că vreau liniște cinci minute, și a înțeles.”
Închide ochii. Aude în minte voci mici, nu în certuri, ci în vorbe clare: „Sunt aici.” Imaginează farul de pe tablă. Nu luminează mereu la fel, dar e acolo, constant, într-o rotire calmă. Uneori farul e mama. Alteori, tata. Alteori, Luca și Darius, cu glumele lor și pantele lor. Alteori, e chiar el, Matei, care își ține inima cu grijă și își lipește stele pe tavane.
Dimineața, când se trezește, lumina e dulce ca o felie de pâine cu unt. Deschide fereastra, inspiră, își verifică rucsacul-pod. Are teme, are carte, are brelocul cu vulpe. Coboară scările, face cu mâna lui tanti Ioana de la parter.
— Ai pâine proaspătă, strigă ea, ridicând o sacoșă. Vrei o felie?
— Da, mulțumesc! zice Matei și simte cum lumea, cu două adrese și multe stele, e tot o singură lume în care încape binele.
Pe drumul spre școală, se întâlnește cu Luca și Darius. Darius face o piruetă cu scaunul, Luca jonglează cu o minge mică.
— Azi facem cartea cu hărți emoționale, anunță Luca.
— Și desenăm pantele unei cofetării ideale, adaugă Darius.
— Și scriem că e ok să iubim doi oameni în același timp, spune Matei. Nu e matematică de rupt, e matematică de adunat.
— Plus pizza, zice Luca. Pizza e mereu plus.
Râd în același timp, râs cu ecou. Intră pe poarta școlii ca într-o poveste fără zmei, dar cu obstacole reale, din acelea care te fac mai atent, mai blând. Când clopoțelul sună, Matei știe: ziua are culori. Unele verzi, altele albastre. El rămâne Matei, cu rucsac-pod, busolă, prieteni și două case care, dintr-un anumit unghi, formează un singur acasă.
