Capitolul 1: Planul cel Mare pe Terenul de Sport
În fiecare dimineață, pe terenul de sport de lângă pădure, se auzeau râsete și tropăituri vesele. Aici era împărăția lui Riki, un iepuraș cu urechi lungi și coadă pufoasă, cunoscut pentru energia lui și pentru faptul că nu refuza niciodată un joc în echipă. Riki era mereu primul care ajungea pe teren, gata să pună la cale o nouă aventură.
Prietenii lui, fiecare cu felul său de-a fi, nu întârziau niciodată. Veverița Tiki, cu ochii ei sclipitori și coada stufoasă, era expertă la sărituri și la găsit soluții rapide. Ursulețul Bobi, cel mai solid dintre ei, râdea mereu cu poftă și nu se supăra niciodată când pierdea. Iar ariciul Dudu, mic și rotund, era isteț și nu se speria de nimic... sau aproape nimic.
Într-o zi cu soare, Riki a sărit pe mijlocul terenului și a strigat: „Astăzi facem Jocul Cel Mare al Prieteniei! Nimeni nu stă pe bancă, toți jucăm și râdem!” Tiki a chiuit de bucurie, Bobi a aplaudat, iar Dudu s-a foit puțin, pentru că știa că jocurile lui Riki aveau mereu surprize.
— Ce trebuie să facem, Riki? — a întrebat Bobi, deja pregătit să dea startul.
— Vom trece prin cinci probe amuzante, dar va trebui să lucrăm împreună tot timpul! — a zis Riki, făcând un salt acrobatic.
Toți au aplaudat, dar Dudu a șoptit: „Sper să nu fie ceva cu mingi... mingile sar cam tare pentru mine.” Riki l-a auzit și i-a făcut cu ochiul: „Stai liniștit, Dudu, fiecare probă are loc pentru curaj și pentru râs! Și dacă te sperii, suntem toți aici!”
Prietenii au format un cerc și au pus lăbuțele una peste alta. „Echipa Curajoșilor!” au strigat ei, și au început să țopăie în cerc, ca la o horă de animale.
Capitolul 2: Proba Panglicilor Încâlcite
Prima probă era Proba Panglicilor Încâlcite. Riki o pregătise cu grijă: panglici colorate legate între copaci, ca un păienjeniș vesel. Scopul era să treacă toți, ținându-se de lăbuțe, fără să atingă panglicile. Dacă una se mișca, trebuiau să spună „Panglica dansatoare!” și să pornească de la început.
Tiki s-a strecurat prima, zâmbind șmecherește. Bobi, cu pași mari, încerca să nu se prindă în panglici, dar coada lui atingea mereu una sau două. Dudu mergea încet, atent să nu-i înțepe pe ceilalți cu țepii lui. La fiecare „Panglica dansatoare!”, toți izbucneau în râs și începeau din nou.
La un moment dat, Bobi s-a împiedicat, a băgat capul printre două panglici și a rămas prins ca într-o eșarfă colorată. „Ajutor, sunt un ursuleț-panglică!” a strigat el. Riki a sărit să-l ajute, Tiki a început să-l gâdile, iar Dudu, râzând cu gura până la urechi, a zis: „Bobi, cred că-ți stă bine așa!”.
După multe încercări și „panglici dansatoare”, au reușit să treacă împreună. Au sărit și au chiuit, iar Bobi a făcut o piruetă, cu panglica încă agățată de ureche. „Următoarea probă, Riki, suntem gata!” a zis Tiki, plină de energie. Dudu a zâmbit cu speranță, pentru că nu fusese nicio minge până acum.
Capitolul 3: Mingea Nebunatică și Surpriza lui Dudu
A treia probă era Proba Mingii Nebunatice. Riki a scos o minge mare, portocalie, care sărea în toate părțile. Trebuiau să o lovească toți, pe rând, fără ca aceasta să atingă pământul. Dudu a făcut un pas înapoi, dar Riki a venit lângă el.
— Dudu, dacă nu vrei să lovești mingea cu lăbuța, poți încerca cu o crenguță sau cu... nasul! — a glumit Riki.
Tiki a sărit prima, a lovit mingea cu coada și a trimis-o spre Bobi, care a încercat să o prindă cu burta, dar mingea a sărit pe lângă el și s-a rostogolit direct spre Dudu. Dudu a închis ochii, și când mingea a ajuns la el, a țopăit din instinct și a dat cu țepii în ea. Mingea a sărit atât de sus, încât toți au aplaudat.
— Dudu, ești campionul mingii săltărețe! — a strigat Bobi.
Dudu a prins curaj și, la următoarea rundă, a lovit mingea cu și mai multă îndrăzneală. Mingea a sărit pe sub picioarele lui Riki, a trecut pe lângă urechile lui Tiki și a aterizat pe pălăria lui Bobi. Toți au izbucnit în râs când Bobi s-a învârtit cu mingea pe cap, ca un dansator.
— Uite, Dudu! Mingea nu e așa de rea! — a zis Tiki, făcând cu ochiul.
Dudu a râs și a făcut o plecăciune. „E mai simplu când suntem împreună. Și dacă mă sperii, râdem împreună!” a spus el. Toți au dat din cap, convinși că prietenia e cel mai bun scut împotriva fricii.
Capitolul 4: Cursa cu Obstacole și Râsete pe Săturate
Următoarea probă era Cursa cu Obstacole. Riki desenase pe teren o linie de start și una de sosire, iar între ele stăteau o minge de sărit, două sticle goale, o pălărie veche și o găleată cu apă.
— Trebuie să trecem peste toate obstacolele, să nu vă udați și să nu vă pierdeți pălăria! — a anunțat Riki, cu un aer serios, deși i se vedea zâmbetul sub mustăți.
Toți s-au aliniat. Tiki a sărit peste minge, Bobi a trecut peste sticle, dar pălăria i-a căzut și a aterizat în găleata cu apă. „Bobi, ai o pălărie-acvariu!” a râs Tiki. Dudu a trecut pe sub minge, a ocolit sticlele și a sărit direct pe pălărie, udându-se pe burtă. Toți au început să râdă, iar Riki a țopăit până la ei, a luat pălăria udă și a pus-o pe capul lui Dudu.
— Ariciul cu pălărie-piscină, la dispoziția voastră! — a glumit Dudu.
Au alergat, s-au stropit, au pierdut și au recâștigat pălăria de nenumărate ori. La final, erau uzi, plini de noroi și cu zâmbetele până la urechi.
— Cred că am câștigat toți! — a zis Riki.
— Ba nu, cred că a câștigat râsul! — a zis Tiki, și toți au dat din cap.
Capitolul 5: Promisiunea Prieteniei și Liniștea de la Final
Soarele apunea peste terenul de sport, iar prietenii s-au așezat pe iarbă, obosiți și fericiți. Riki s-a uitat la fiecare dintre ei, cu ochii mari și calzi.
— Știți ce-mi place cel mai mult la jocurile noastre? — a întrebat el.
— Că ne murdărim fără să ne supărăm? — a zis Bobi, scuturându-și blănița.
— Că râdem chiar și când ne speriem? — a zis Dudu, zâmbind timid.
— Că suntem împreună, orice-ar fi! — a zis Tiki.
Riki a dat din cap, fericit. „Da, toate astea! Și mai ales că orice frică, oricât de mică sau mare, dispare când suntem cu prietenii.”
S-au ținut de lăbuțe și au privit cerul. Din când în când, încă izbucneau în râs amintindu-și de pălăria-piscină sau de mingea săltăreață. Apoi, liniștea a coborât peste teren, iar oboseala i-a cuprins pe toți.
— Promitem să ne jucăm și mâine? — a șoptit Dudu, cu ochii mici de somn.
— Promitem! — au răspuns toți, încet, ca să nu sperie greierașii care cântau aproape.
Prietenia lor era ca o pătură moale, care îi încălzea și îi făcea să se simtă curajoși. Și așa, cu zâmbete pe buze și inima ușoară, au adormit pe iarbă, visând la jocurile de mâine și la râsetele care nu se termină niciodată.
