Capitolul 1: „Trei, doi, unu… și hop pe peron!”
Radu avea opt ani și o energie care părea că vine cu baterii noi în fiecare dimineață. În ziua aceea, el stătea pe peronul gării, cu rucsacul în spate și cu ochii mari, ca și cum peronul era o scenă și el urma să joace rolul principal.
„Gata, vă arăt eu!”, spuse Radu, făcându-și loc printre oameni, dar fără să împingă pe nimeni. „Număr până la trei și mă lansez.”
Lângă el, Ilinca, prietena lui, își ținea două codițe care se tot băteau de obraji când râdea. Doru, care avea mereu o punguță cu covrigei în buzunar, mesteca atent, ca un expert în covrigeologie. Și Maia, mică, sprintenă, cu ochelari rotunzi, ținea o hartă a trenurilor... deși harta era, de fapt, o foaie cu linii desenate și multe inimioare.
„Radu, unde te lansezi?” întrebă Ilinca, amuzată.
„În… misiune!” zise Radu și ridică un deget. „Uite, acolo e doamna de la difuzor. Și acolo e ceasul mare. Și acolo… e misterul zilei.”
„Care mister?” întrebă Maia, împingându-și ochelarii pe nas.
Radu se uită spre o bancă, unde stătea un domn cu o geantă mare și un ziar. Pe geantă era lipită o etichetă care scria mare: „FRAGIL”.
„Eu cred că în geantă e… un dragon de sticlă!” șopti Radu.
Doru se înecă puțin cu un covrig. „Un ce?!”
„Un dragon de sticlă. Fragil. Clar.” Radu își încruntă sprâncenele ca un detectiv.
Ilinca își puse mâinile în șold. „Sau poate e… o vază. Sau… o prăjitură.”
„Prăjitura nu e fragilă,” zise Maia foarte serioasă. „Prăjitura e… delicioasă.”
Radu își frecă palmele. „Și acum, partea importantă. Număr până la trei și mă lansez spre… aventura de pe peron!”
Ilinca ridică o sprânceană. „Să nu te lansezi peste oameni.”
„Nu, nu, mă lansez cu pași!” râse Radu. „Unu… doi… trei!”
Și porni, cu prietenii după el, ca un mic tren de copii, făcând „ciuf-ciuf” doar din gură, ca să fie mai amuzant.
„Ciuf-ciuf!” zise Doru.
„Ciuf-ciuf!” repetă Maia.
Ilinca adăugă: „Și ciuf-ciuf să fie și bună dispoziție!”
Radu se întoarse spre ei. „Regula numărul unu: când ești pe peron, te uiți unde calci. Regula numărul doi: când râzi, râzi cu toată echipa.”
„Și regula numărul trei?” întrebă Doru.
„Regula numărul trei,” zise Radu, „este că întotdeauna… număr până la trei!”
Capitolul 2: Geanta „FRAGIL” și covrigul suspect
Cei patru se apropiară de banca cu domnul și geanta. Dar chiar când Radu era gata să spună ceva, un vânticel jucăuș făcu „fâs!” și ziarul domnului se ridică, se răsuci și îi acoperi fața ca o mască.
„Ooo!” făcu Ilinca. „Domnul a devenit… Omul-Ziar!”
Domnul scotoci pe sub ziar, bombănind blând: „Ei, dragă hârtie, stai locului…”
Radu se opri politicos la un pas distanță. „Bună ziua, domnule… Omule-Ziar, adică… domnule!”
Domnul coborî ziarul și zâmbi. „Bună ziua, tinerilor. Ce echipă veselă sunteți.”
Maia arătă spre geantă. „Domnule, pe geanta dumneavoastră scrie FRAGIL. Ce e înăuntru?”
Domnul clipi. „Înăuntru? E… ceva important.”
Radu își ținu respirația ca un actor. „Dragon de sticlă?”
Domnul râse atât de tare încât ziarul îi tremură. „Dragon de sticlă? Nu, nu. Dar îmi place cum gândiți.”
Doru, care nu se putea abține, scoase un covrig. „Poate vrea dragonul un covrig.”
Ilinca îi șopti: „Doru, dragonul de sticlă nu mănâncă. Se… strălucește.”
„Se strălucește?” întrebă Doru, impresionat. „Și covrigul meu se strălucește, dar doar când e proaspăt.”
Radu făcu un pas în față și își dădu seama că geanta avea fermoarul puțin deschis. Dinăuntru se vedea ceva alb și pufos.
„Aha!” spuse Radu. „Puf de dragon!”
Maia se uită atent. „Sau… spumă. Sau… o pernă.”
Domnul își ridică un deget. „Stați, stați. Nu deschidem fără permisiune. În geantă e un cadou pentru nepoata mea. Și e fragil pentru că… ei bine, e o prăjitură foarte specială.”
Ilinca strălucii. „Prăjitură! Am zis eu!”
Maia se lumină. „Prăjitura poate fi fragilă dacă are… glazură fină.”
Doru înghiți în sec. „Prăjitură… specială…”
Radu își dregse vocea. „Atunci, domnule, misiunea noastră este să apărăm prăjitura!”
„De ce?” întrebă domnul, amuzat.
„Pentru că peronul e plin de… întâmplări,” zise Radu. „Și prăjiturile fragile au nevoie de… gardă de râs.”
Ilinca izbucni: „Gardă de râs! Eu pot fi șefa.”
Doru ridică covrigul ca pe un scut. „Eu sunt apărătorul cu covrig!”
Maia își potrivi ochelarii. „Eu sunt… consilierul cu harta inimioarelor.”
Domnul dădu din cap. „Bine, gardă de râs. Dar să nu deranjați pe nimeni.”
„Promitem!” spuseră toți, aproape în același timp, și apoi se priviră și râseră iar, pentru că aproape în același timp era, pentru ei, un sport.
Atunci se auzi difuzorul: „Atenție la linia doi…”
Radu tresări. „Linia doi! Sună ca o provocare. Trei, doi, unu… ne poziționăm!”
Și se poziționară în jurul băncii, ca patru soldăței care, în loc de arme, aveau covrigi, o hartă cu inimioare și două codițe care se legănau.
Capitolul 3: Confuzia cu valiza vorbitoare și megafonul timid
Nu trecu mult și un băiețel mai mic, cu un balon roșu, se apropie și se holbă la geanta „FRAGIL”.
„E a mea,” zise el, foarte sigur.
Radu își încrucișă brațele. „A ta? Dar domnul stă aici.”
Băiețelul arătă cu degetul. „Eu am și eu o geantă cu etichetă. Uite!”
Și scoase de după el o valiză mică, aproape la fel, tot cu o etichetă. Doar că pe a lui scria „FRAGIL!!!” cu trei semne de exclamare, ca și cum valiza striga.
Ilinca chicoti. „Valiza ta țipă.”
„Nu țipă,” zise băiețelul. „Vorbește. E valiza mea vorbitoare. Spune: ‘Fragil! Fragil!'”
Maia își mușcă buza, încercând să nu râdă. „De fapt, asta scrie pe etichetă.”
Băiețelul se încruntă. „Da, dar eu o aud în cap.”
Doru se apropie de valiza mică și, foarte serios, îi spuse: „Bună ziua, valiză. Vrei covrig?”
Băiețelul se lumină. „Ai auzit? I-a plăcut!”
Radu își duse mâna la frunte. „Avem o confuzie de peron. Două genți fragile. Două etichete. Un balon. Și o prăjitură specială în pericol… de a fi confundată!”
Domnul cu ziarul se ridică. „Ați văzut? Exact de asta prăjitura are gardă de râs.”
Ilinca făcu un pas către băiețel. „Cum te cheamă?”
„Tibi,” zise el. „Și merg cu trenul la bunica.”
„Noi suntem Radu, Ilinca, Doru și Maia,” zise Radu. „Și protejăm prăjituri fragile.”
Tibi își rotunji ochii. „Pot și eu?”
„Poți,” zise Maia. „Dar regula e să nu atingem fără permisiune și să fim atenți.”
„Și să numărăm până la trei!” completă Radu, mândru.
În timp ce vorbeau, un angajat al gării trecu cu un megafon. Megafonul scoase un sunet ciudat: „Pff… pff… piiip.”
Angajatul îl scutură. „Of, iar e timid…”
Radu clipi. „Megafon timid?”
Ilinca îi șopti: „Poate are emoții.”
Doru zise hotărât: „Eu pot să-l încurajez. Megafonule, poți! Spune ceva tare!”
Megafonul făcu: „Pff… pff…”
Maia se apropie. „Trebuie să-i dăm curaj. Ca la noi, când Radu numără până la trei.”
Radu se îndreptă, ca un antrenor. „Megafonule, repetă după mine. Unu…”
Toți: „Unu!”
„Doi…”
Toți: „Doi!”
„Trei!”
Toți: „Trei!”
Radu făcu semn megafonului, ca și cum megafonul ar fi avut urechi. Angajatul, confuz dar amuzat, ridică megafonul.
Megafonul, ca prin magie, zbârnâi și apoi spuse clar: „Atenție! Trenul de la linia doi sosește în cinci minute!”
Oamenii aplaudară ușor, unii râzând.
Angajatul se uită la copii. „Ce i-ați făcut?”
Ilinca zise cu mândrie: „L-am încurajat. Avea nevoie de prieteni.”
„Și de numărat până la trei,” adăugă Radu.
Tibi sări în sus. „Și valiza mea vorbitoare a aplaudat în cap!”
Doru îi întinse un covrig lui Tibi. „Pentru curajul valizei.”
Tibi luă covrigul și zâmbi cu toată fața.
Domnul cu geanta își verifică fermoarul și îl închise bine. „Vedeți? Dacă ne jucăm cu cap, totul merge.”
Radu se uită în jur. Peronul părea o scenă și, pentru o clipă, toți erau actori într-o piesă de comedie, cu replici scurte și hohote lungi.
Capitolul 4: Prăjitura care aproape a plecat cu trenul și evidența regăsită
Când trenul începu să se audă de departe, cu un „huuu” blând, se făcu un pic de agitație. Oamenii își căutau biletele, își trăgeau gențile, își strigau unii altora: „Ești pe aici?” și „Ți-ai luat șapca?”
În mijlocul acelei forfote, o doamnă grăbită apucă din greșeală geanta domnului cu ziarul. Era atât de asemănătoare cu a ei, încât nici nu se uită bine.
Radu văzu și îngheță o secundă. Apoi își aminti regula lui preferată.
„E timpul!” șopti el. „Număr până la trei și mă lansez… cu politețe!”
Ilinca îl prinse de mânecă. „Cu politețe, da!”
Doru își ridică scutul de covrig, de parcă urma să negocieze. Maia își ținu harta cu inimioare ca pe un carnet de notițe.
Radu se apropie de doamnă și spuse clar, dar prietenos: „Doamnă, scuzați-mă. Cred că ați luat geanta greșită.”
Doamna se opri, surprinsă. „Poftim?”
Ilinca arătă eticheta. „Aceasta scrie FRAGIL. E a domnului de acolo. Înăuntru e un cadou.”
Doamna se uită, apoi se înroși ușor. „Vai, ce neatenție! Eu am una la fel! Mulțumesc, copii.”
Domnul cu ziarul veni și el, zâmbind. „Prăjitura mea a fost salvată de o echipă de detectivi.”
Tibi ridică balonul. „Și de valiza mea vorbitoare!”
Doru își dădu importanță. „Și de cavalerul covrig.”
Maia zise: „Și de logica simplă: eticheta e un indiciu.”
Radu își puse mâinile la șold, ca un căpitan. „Și de numărat până la trei!”
Toți râseră, inclusiv doamna grăbită, care spuse: „Uite, pentru ajutor, vreți niște bomboane? Am în geantă.”
Ilinca zise repede: „Nu trebuie, doamnă. Dar mulțumim.”
Domnul cu ziarul scotoci atent și scoase o cutie mică, bine închisă. „Atunci eu vă dau… o felie imaginară de prăjitură. E cea mai sigură. Nu se sparge.”
Doru își frecă burta. „Felia imaginară e cam ușoară…”
„Dar e foarte gustoasă în imaginație,” spuse Maia, serioasă, și asta îi făcu pe toți să izbucnească iar.
Trenul opri cu un oftat liniștit. Ușile se deschiseră. Oamenii urcară și coborâră.
Tibi își luă valiza mică. „Eu trebuie să plec. Bunica mă așteaptă.”
Radu se aplecă spre el. „Tibi, când ți-e greu, ce faci?”
Tibi zâmbi larg. „Număr până la trei!”
„Și?” întrebă Ilinca.
„Și cer ajutor,” adăugă Tibi. „Pentru că e mai amuzant împreună.”
Domnul cu ziarul se pregăti și el. „Și eu plec. Dar înainte… să vă spun evidența pe care o uităm uneori când ne grăbim.”
Radu clipi. „Care evidență?”
Domnul arătă peronul, oamenii, trenul, prietenii. „Că atunci când ne uităm unii la alții și vorbim frumos, chiar și o încurcătură se face mică. Și că râsul… e un fel de lipici pentru prietenie.”
Ilinca dădu din cap încet. „Da. Râdem și ne potrivim.”
Doru zise, cu voce mai moale: „Și împărțim covrigi.”
Maia adăugă: „Și idei. Și curaj.”
Radu își simți pieptul plin, ca atunci când respiri aer rece și bun. Se uită la ceasul mare al gării și apoi la prietenii lui.
„Știți ceva?” spuse el. „Astăzi am făcut o mulțime de lucruri serioase… jucându-ne.”
Ilinca îl atinse ușor pe umăr. „Asta e partea cea mai bună.”
Tibi urcă în tren și strigă pe geam: „Unu! Doi! Trei! Pa!”
„Pa!” strigară ei, fluturând mâinile.
Domnul cu ziarul urcă și el, cu geanta strânsă. „Să aveți o zi ușoară!”
Când trenul porni, peronul se liniști puțin. Radu, Ilinca, Doru și Maia rămăseră acolo, cu un calm care venea după râs.
„Ce facem acum?” întrebă Doru, încet, ca să nu sperie liniștea.
Radu se uită la ei și zâmbi. „Acum… nu ne mai lansăm nicăieri. Acum stăm.”
Ilinca râse mic. „Și dacă totuși vrei să numeri?”
Radu își ridică trei degete, dar vocea lui era blândă. „Unu… doi… trei… respirăm.”
Maia închise harta cu inimioare. „Și ne amintim evidența: peronul e mai distractiv cu prieteni.”
Doru împărți ultimul covrig în patru bucăți egale. „Evidența numărul doi: covrigul e mai bun împărțit.”
Au mâncat încet, au privit trenurile cum vin și pleacă, și au râs doar din când în când, ca niște clopoței care nu vor să facă prea mult zgomot.
Și, pentru o dată, Radu nu se mai grăbi deloc să se lanseze. Era deja acolo, în cel mai bun loc: lângă prietenii lui.
