Partea 1
Mara avea 3 ani și o rochiță galbenă. În curte mirosea a iarbă proaspătă. Soarele făcea pete luminoase pe pământ.
„Azi mergem în expediție!”, a spus Mara.
„În expediție unde?”, a întrebat mama, zâmbind.
„Până la leagăn și înapoi. Dar ca niște exploratori.”
Mara și-a pus pălărioara. A luat o lingură de lemn pe post de „busolă”. Și a luat un coș mic, ca să strângă „comori”.
La poartă, bunicul uda florile. Stropii dansau.
„Bunicule, vrei să vii cu mine?”, a întrebat Mara.
„Vin, căpitan!”, a spus bunicul. „Dar avem o misiune?”
Mara a făcut ochii mari. „Trebuie să găsim o urmă în iarbă. O urmă adevărată!”
„Oho!”, a zis bunicul. „Atunci avem nevoie de ochi atenți și minte isteață.”
Mara a pășit încet, ca o pisicuță. Iarba îi gâdila gleznele.
„Privește jos”, a șoptit bunicul. „Iarba spune povești.”
Mara s-a aplecat. A văzut iarbă dreaptă. A văzut iarbă culcată. A văzut și o frunză cu o gaură mică.
„Asta e urmă?”, a întrebat ea.
„Poate”, a spus bunicul. „Dar hai să mai căutăm. Exploratorii nu se grăbesc.”
Partea 2
Au mers până la nisiparul de lângă leagăn. Acolo era o lopățică roșie.
„Uite! O comoară!”, a spus Mara și a pus lopățica în coș.
Dinspre gard s-a auzit un „miau” moale. Era motanul Tigrilă. Se freca de un ghiveci.
„Tigrilă, tu ai făcut urme?”, a întrebat Mara.
Tigrilă a mers încet prin iarbă. A lăsat o dâră subțire: iarbă puțin apăsată, ca o potecă mică.
Mara a chicotit. „Uite potecuța!”
Dar vântul a suflat. Iarba s-a ridicat la loc, repede, repede.
Mara s-a încruntat un pic. „A dispărut. Am pierdut urma…”
Bunicul s-a ghemuit lângă ea. „Nu e pierdută. Doar s-a ascuns. Ce putem face?”
Mara s-a gândit. A privit lingura de lemn. A privit coșul. Apoi a spus: „Pun semne!”
„Semne?”, a întrebat bunicul.
„Da. Ca să nu fugă urma.”
Mara a luat trei pietricele. Le-a așezat una după alta, pe marginea locului unde trecuse Tigrilă.
„Aici a fost”, a spus ea. „Și aici. Și aici.”
Bunicul a râs încet. „Ce idee bună! Asta e ingeniozitate.”
Tigrilă a mers iar. Mara a urmărit atent. Iar când iarbă se culca, Mara punea câte o frunză mică, ca un steguleț.
„Steguleț verde!”, spunea ea. „Steguleț verde!”
Mama a ieșit pe prispa casei. „Ce faceți voi acolo?”
„Urmărim o urmă!”, a strigat Mara. „E o urmă moale!”
Mama a venit și ea. „Pot să ajut?”
„Da”, a spus Mara. „Tu ții coșul. Bunicul numără. Eu sunt căpitan.”
Au mers în cerc, ca într-un joc. Tigrilă îi conducea, mândru, ca un ghid.
Deodată, poteca din iarbă ducea la un arici de jucărie, uitat lângă tufe. Era maro și avea ace moi.
Mara a bătut din palme. „Asta e comoara finală!”
„Aha”, a zis bunicul. „Urma ne-a dus la el.”
„Tigrilă a știut!”, a spus Mara și l-a mângâiat.
Tigrilă a tors: „prrr”.
Partea 3
Au dus ariciul de jucărie la nisipar. Mara i-a făcut un „pat” din iarbă și frunze.
„Acum expediția e gata”, a spus ea, mulțumită.
Mama a întins o pătură. Au stat toți trei la umbră. Bunicul a adus apă în pahare mici.
„Mara”, a spus mama, „ai fost curajoasă. Ai căutat cu răbdare.”
„Și isteață”, a adăugat bunicul. „Ai pus semne. Asta e o idee de explorator.”
Mara a zâmbit. „Mâine mai facem o urmă?”
„Mâine”, a spus mama. „Și poimâine. În fiecare zi, câte o aventură mică.”
Soarele cobora încet. Iarba foșnea ca o poveste. Mara și-a lipit obrazul de pătură.
„Noapte bună, urmă”, a șoptit ea.
Și curtea a rămas calmă, veselă și prietenoasă, ca un loc sigur pentru alte descoperiri.
