Capitolul 1: Costumul care foșnea ca frunzele
Mara avea zece ani și un fel de liniște în buzunare, ca atunci când ții o pietricică netedă și te ajută să nu te grăbești. În seara de Halloween, își potrivi costumul ales cu mare atenție: o pelerină mov, o pălărie ușor strâmbă și o broșă în formă de lună. Nu voia să fie o vrăjitoare „înspăimântătoare”, ci una care te sperie doar cât să râzi după.
În bucătărie mirosea a ceai de mere. Mama îi legăna la gât o mică punguliță de pânză, cu un șnur portocaliu.
— Regula de diseară, zise mama, ridicând un deget ca un semafor. Alegi doar trei bomboane. Trei. Nu patru. Nu „trei și jumătate”.
Mara își făcu ochii mari.
— Și dacă o bomboană e foarte mică?
— Atunci e… o bomboană mică, răspunse mama. Regula rămâne. Alegi doar trei. Și alegi cu grijă.
Tata, din spatele ziarului, făcu un „Buu!” atât de blând încât părea mai mult un sughiț.
— Mă sperii de ziar, glumi Mara. E plin de litere!
Mara își puse în punguliță trei monede de ciocolată din calendarul de toamnă, doar ca să aibă „curaj de rezervă”. Apoi ieși în hol, unde o aștepta Radu, vecinul de la etajul doi, îmbrăcat într-un cavaler cu coif de carton. Coiful îi aluneca mereu peste sprâncene.
— Cavalerule, îi zise Mara, ți-ai pierdut iar vederea.
— Nu, doar o caut, răspunse el, împingând coiful înapoi.
În fața blocului, frunzele foșneau ca niște scrisori secrete. În lumina felinarelor, dovlecii de la scări zâmbeau ciudat, dar prietenos, ca niște bunici care fac fețe-fețe.
Mara strânse șnurul pungii.
— Trei bomboane. Și o aventură.
— Și trei sperieturi? întrebă Radu.
— Doar două și jumătate, zise Mara. A treia o păstrăm pentru cineva care chiar se străduiește.
Capitolul 2: Strada cu felinare și șoapte
Pe strada lor, ferestrele erau decorate cu păianjeni din hârtie, iar ușile aveau coroane din frunze uscate. Se auzeau pași, râsete, un câine care lătra ca și cum număra: „Ham-unu! Ham-doi!”
Prima casă avea un covoraș pe care scria „Bine ai venit… dacă ai curaj”. Mara bătu ușor. Ușa se deschise și apăru doamna Ionescu, îmbrăcată într-o mumie cu eșarfă albă. Se vedea clar că eșarfa era, de fapt, un cearșaf.
— Tratat sau păcăleală? spuseră copiii.
— Tratat! zise doamna Ionescu cu voce de film, apoi pufni râzând. Uite, am jeleuri, acadele și bomboane cu caramel.
Mara simți cum i se aprinde în cap o mică lampă de alegeri. Jeleurile luceau ca niște pietre prețioase. Acadelele erau spiralate, ca niște galaxii. Caramelul mirosea a toamnă lipicioasă.
— Ai voie să iei o mână, șopti Radu.
— Eu am voie doar să aleg, șopti Mara, foarte serioasă.
Își alese prima bomboană: una cu caramel, împachetată într-un ambalaj auriu. O puse în punguță ca pe o comoară.
— Unu, declară ea, ca un contabil al curajului.
Au mers mai departe. La casa domnului Mircea, o pisică neagră stătea pe gard și părea că poartă o mustață de ceață.
— Pisica asta te judecă, zise Radu.
— Nu, doar mă studiază, zise Mara. Probabil decide dacă sunt o vrăjitoare serioasă.
Domnul Mircea era îmbrăcat într-un vampir cu pelerină roșie. Dar, când zâmbea, i se vedea un dinte lipsă, și asta făcea vampirul să pară mai mult… bunic de vampiri.
— Luați, luați, dar să-mi promiteți că nu mușcați pe nimeni, spuse el.
Mara alese a doua bomboană: o acadea mică, mov, cât o monedă. Era perfectă pentru „a doua sperietură și un pic de râs”.
— Doi, zise ea, legând șnurul la loc. Mai am una. Doar una.
Atunci vântul se schimbă. Nu tare, ci ca atunci când cineva îți șoptește la ureche o idee. Un foșnet veni de după un gard cu iederă, iar un felinar pâlpâi de parcă îi era frig.
— Ai auzit? întrebă Radu.
— Da, zise Mara. Parcă cineva… s-a rătăcit.
Capitolul 3: Dovleacul care nu clipea
Pe colț, lângă o poartă veche, era un dovleac sculptat. Avea ochi triunghiulari și un zâmbet lat. Lumânarea dinăuntru nu pâlpâia, ci ardea drept, ca și cum dovleacul nu clipea niciodată.
Mara se apropie. În spatele dovleacului, lipit de poartă, era un bilet mic, prins cu o agrafă:
„Caut drumul spre Petrecerea de pe Strada Castanilor. Am un cadou și… emoții. Semnat: Fantoma cu Pantofi.”
Radu își ridică coiful iarăși.
— O fantomă cu pantofi? Asta e nou.
— Fantomele au și ele picioare, zise Mara, serioasă. Doar că, uneori, sunt invizibile.
Din spatele porții se auzi un „Hm!” timid. Apoi încă unul, ca un suflu care nu știe dacă are voie să existe. Poarta scârțâi ușor, fără să se deschidă, și pe lângă ea se strecură… ceva albicios, ca o perdea ușoară. În jos, se vedeau clar niște pantofi sport, cu șireturi verzi.
— Bună seara, spuse Mara, încercând să pară calmă, deși inima îi făcea un mic „bum-bum” de Halloween.
— B-bună… șopti fantoma. Eu… nu sperii pe nimeni. Adică… dacă vă sperii, îmi pare rău. Nu e intenția mea.
Radu înghiți.
— Eu sunt cavaler. Nu mă sperii. Doar… mă încordez artistic.
Fantoma făcu un pas înapoi, pantofii scârțâiră.
— Am fost invitată la petrecere, dar toate străzile arată la fel când e întuneric. Și lumea strigă și râde și… eu mă încurc. Mi-am făcut și un cadou: o cutie cu biscuiți… dar o tot strâng și cred că i-am fărâmițat.
Mara își aminti de regula cu trei bomboane. Și de misiunea ei: să aleagă cu grijă. Dar, în clipa aceea, simți că misiunea era mai mare decât dulciurile.
— Putem să te ajutăm, zise ea. Pe Strada Castanilor e la două străzi de aici. O luăm pe lângă parc.
Fantoma se lumină… în sensul că deveni mai puțin tremurătoare.
— Mulțumesc! Eu sunt… Pufi. Așa îmi zicea bunica. Zicea că sunt o fantomă pufoasă, nu înfricoșătoare.
Radu pufni:
— Dacă ești Pufi, eu sunt Cavalerul Coif-Alunecos.
Mara râse, și râsul ei făcu frunzele să pară mai puțin întunecate.
Capitolul 4: Parcul cu umbre jucăușe
Au mers spre parc. Acolo, copacii își mișcau crengile ca niște brațe care fac salut. Umbrele de pe alee păreau că fug una după alta, dar, dacă te uitai bine, era doar lumina felinarelor care se juca.
— Aici e partea cu fiori? întrebă Radu.
— Aici e partea cu „fii atent unde calci”, zise Mara. Pentru că frunzele pot ascunde… o ghindă.
Pufi plutea lângă ei, dar pantofii îi atingeau din când în când pământul, ca și cum voia să fie sigură că încă e pe lumea asta.
— Știți, zise Pufi, unii oameni se feresc de mine. Unii râd. Unii strigă „Aaa!” chiar dacă eu nici n-am apucat să zic „Bună”.
— Oamenii se sperie de ce nu cunosc, zise Mara. Dar nu înseamnă că e ceva rău. Uneori e doar… diferit.
Dintr-un tufiș sări o pisică tigrată. Radu își ridică scutul imaginar.
— Inamic!
Pisica îl privi ca pe un adult care vorbește singur și plecă, demnă.
Mara șopti:
— Vezi? Nici pisica nu se sperie de tine. E tolerantă.
— Nu e tolerantă, e ocupată, murmură Radu.
La mijlocul parcului, o bătrânică vindea castane coapte. Avea o pălărie cu un păianjen de plastic pe care îl muta mereu, ca și cum păianjenul ar fi fost animal de companie.
— Castane pentru curaj! strigă ea. Și pentru râs! Și pentru mers mai departe!
Mara își pipăi punguța. Două bomboane. Mai una.
Bătrânica le făcu cu ochiul.
— Am și bomboane. Dar doar pentru cei care spun o vorbă bună altcuiva.
Pufi se opri, rușinată.
— Eu… eu pot să spun o vorbă bună?
— Sigur, zise Mara. Spune.
Fantoma se întoarse spre Radu:
— Cavalerule Coif-Alunecos, îmi place că încerci să pari curajos, chiar și când ți se vede fruntea. E… simpatic.
Radu se înroși până sub coif.
— Mulțumesc… Fantomă cu Pantofi. Îmi place că… nu te prefaci că ești altceva. E… curajos.
Bătrânica aplaudă încet.
— Foarte bine. Asta e o magie care ține de cald.
Și le întinse o bomboană învelită în hârtie argintie, cu desen de stea.
— Pentru tine, Mara. Pentru că ai ascultat.
Mara o luă cu grijă. Era a treia.
— Trei, zise ea, și de data asta cu un zâmbet mare. Misiune îndeplinită.
Capitolul 5: Petrecerea și ultima sperietură
Când au ajuns pe Strada Castanilor, se auzea muzică și râsete. Curtea unde era petrecerea era plină de luminițe portocalii. Copiii alergau în costume: scheleți care dansau, pirați care își căutau comoara (într-un bol cu chipsuri), o prințesă-zombi care spunea „te rog” foarte politicos.
Pufi se opri la poartă.
— Dacă… dacă nu mă vor?
Mara îi atinse ușor pantoful, fiindcă acolo era cel mai „real” loc.
— Atunci o să învățăm pe cineva să fie mai bun. Dar cred că te vor. Pentru că ai biscuiți.
Radu completă:
— Și pentru că ești… Pufi.
Au intrat. La început, câțiva copii se uitară spre Pufi cu ochi rotunzi. Un băiat în costum de vârcolac făcu un pas înapoi, apoi se opri.
— E… o fantomă adevărată?
Pufi ridică încet cutia.
— Am biscuiți. S-au cam fărâmițat, dar… sunt gustoși.
Băiatul rânji.
— Eu sunt vârcolac, dar nu mușc biscuiți. Îi mănânc.
În câteva clipe, fărâmiturile de biscuiți deveniseră „nisip de lună” într-un bol, iar copiii le presărau peste înghețată. Cineva îi puse lui Pufi o fundiță pe un pantof. Alt cineva îi desenă pe cearșaful-fantomă o inimă mică, cu marker lavabil.
Mara se simți ușoară, ca și cum pelerina ei ar fi devenit o aripă.
Apoi se întâmplă „ultima sperietură”: luminile se stinseră brusc. Curtea rămase doar cu licăriri slabe. Se auzi un „Ooo!” colectiv, urmat de un „Cine a făcut asta?!”
Radu își încordă artistic genunchii.
— Acum e momentul meu de cavaler!
Mara își aminti că nu toate misterele sunt rele. Unele sunt doar fire scoase din priză.
Pufi pluti spre masa cu prelungitorul. Din cearșaful ei se desprinse un colț și atinse întrerupătorul cu grijă, ca o mână de lumină. Click. Luminițele se aprinseră la loc, ca niște licurici care au găsit drumul.
Toată lumea aplaudă.
— Fantoma a salvat petrecerea! strigă cineva.
Pufi părea gata să plângă de fericire, dar fiind fantomă, lacrimile ei ar fi fost, probabil, doar rouă.
— Eu… eu am făcut ceva bun, șopti ea.
— Ai făcut, zise Mara. Și vezi? Nu trebuie să fii ca ceilalți ca să fii acceptată.
La final, Mara deschise punguța și privi cele trei comori: caramelul auriu, acadeaua mov, steaua argintie. Nu mai păreau doar dulciuri, ci amintiri.
Capitolul 6: Acasă, cu pătura trasă până la bărbie
Drumul spre casă fu mai scurt, de parcă străzile se îmblânziseră. Radu își ținea coiful sub braț, ca pe un animal de companie obosit.
— Cred că o să-l lipesc mai bine, zise el. Coiful meu are personalitate.
— E tolerant cu fruntea ta, glumi Mara.
Pufi se opri la colțul blocului.
— Aici mă despart de voi. Mulțumesc că m-ați găsit… când eram pierdută.
— Nu erai pierdută, zise Mara. Doar nu aveai încă drumul desenat.
Pufi își legă șireturile verzi, de parcă asta era o formă de salut.
— La anul… pot să vă caut eu pe voi.
— Poți, zise Radu. Dar să aduci biscuiți întregi.
— O să încerc, râse Pufi și se topi încet în aer, ca aburul de pe o cană de ceai.
În apartament, mama o aștepta cu lumina caldă aprinsă.
— Cum a fost?
Mara scoase din punguță cele trei bomboane.
— Am ales trei. Și am găsit o fantomă care nu voia să sperie pe nimeni. Și… am învățat că oamenii pot fi prieteni chiar dacă arată ciudat în întuneric.
Mama o îmbrățișă.
— Asta e un tratat adevărat.
Mai târziu, după ce își spălă fața și își puse pijamaua, Mara se strecură în pat. Afară, vântul foșnea, dar nu mai părea un șoptit sperios, ci un cântec de frunze.
Mara ținu punguța pe noptieră, ca pe un mic talisman. Închise ochii, iar în minte îi apăru Pufi cu pantofii ei cu șireturi verzi, dansând printre luminițe.
Mama intră în cameră și trase cu grijă pătura peste Mara, până la bărbie, ca o ultimă vrajă bună.
— Noapte bună, vrăjitoare liniștită, șopti ea.
— Noapte bună, zise Mara, zâmbind în întunericul blând.
Și, în timp ce casa devenea tăcută, cele trei bomboane păreau să lucească, fiecare cu câte un secret: unul de curaj, unul de râs și unul de toleranță.
