Noaptea care se pregătea
Elisa avea zece ani și părul ca spicele de grâu. Iubea pipernicitul lumânărilor și mirosul de scorțișoară care se strecura prin case în fiecare toamnă. În satul lor, toamna însemna Dovleceada. Se aprindeau felinare, se spuneau povești cu șoapte și se juca Marele Joc al Dovlecilor. Toți erau așteptați la Poarta Grădinii Fermecate. Fiecare copil trebuia să aibă o autorizație. Fără ea, nu puteai intra la joc.
Mama îi pregătise Elisa o autorizație mică, scrisă cu litere blânde. Avea un timbru roșu în formă de stea. „Să n-o pierzi”, îi spusese mama. „E bine s-o ai la tine. Este doar formalitatea. Dar lumea o ia în serios.” Mama i-o pusese în buzunarul de la veste, lângă chei.
Elisa își închipuia deja miresmele și luminile. Își imaginase cum va fi când va trece pe sub Poarta Grădinii: felinare în formă de fluturi, covoare de frunze foșnitoare, copaci care-și scuipă scântei colorate. Inima îi bătea ca un toboșar mic. În după-amiaza aceea, în camera ei, a încercat costumul — o mantie neagră cu broderii portocalii. Era perfect. A pus toate lucrurile pe un scăunel: mantia, mănușile, lanterna mică cu o lumânare falsă. Apoi s-a repezit la ușă.
La poartă, bunica a oprit-o: „Ai autorizația?” Elisa a scos din buzunar un plic de hârtie. Atingerea a fost caldă. Plicul... nu era. Nu era nimic. În buzunar îi rămăsese doar mirosul de scorțișoară. Inima i-a făcut un salt mic. „N-am…” a șoptit ea. Bunica i-a atins obrazul. „Respiră. E doar o hârtie. Încă mai ai seara.”
Dar își amintea. Autorizația fusese acolo dimineață, sub chei. Unde putea să fie acum? Poarta se deschidea în mai puțin de o oră. Fiecare minut era o scânteiere de timp. Elisa și-a făcut bagajul și a început să caute. A început să caute autorizația pierdută.
Harta care șoptea
Căutarea a început în casă. Sub pat, la bibelouri, în sertarele bucătăriei. Scrâșnitul scării de la subsol părea mai aspru. Mirosul de plăcintă de mere plutea din cuptor. Fiecare loc era o promisiune. Nu era greu să te pierzi în lucruri. Dar ea era hotărâtă.
În șifonier, lângă manta, a găsit o carte veche. Era o carte cu coperți de catifea. Când a deschis-o, pe pagină s-a aprins o lumină mică. O lumină albastră, care clipi. Din lumină a sărit o pictogramă: o pisică minusculă, transparentă. Ea a miorlăit ca și cum ar fi avut gogoși pe limba.
„Sunt Mitz, pisicuța fantomă”, spuse glasul ca un telefon de ceas. „Am văzut autorizația. A fugit afară. Vântul a pleznit-o. A mers spre Piața Dovlecilor.”
Elisa nu credea în fantome. Sau mai bine zis, nu credea în fantome rele. Dar pisicuța era atât de mică și atât de zglobie, încât i-a venit zâmbetul pe față. „Mă ajuți?” a întrebat Elisa. Mitz i-a dat o răsuflare de aburi ca de ceai fierbinte. „Desigur! Dar nu pot ține hârtia cu ghearele mele transparente. O să-ți arăt drumul.”
Mitz a sărit pe umărul ei și i-a lins urechea. Era rece, dar plăcut, ca o scufie de toamnă. Afară, pomii erau umbre. Frunzele dansau, ca niște fuste galbene. Piața Dovlecilor era peste drum. Lămpile atârnau ca niște ochiate galbene. Lumea învălmășită. Copii cu costume. Vânzători de bomboane. Dar nu se vedea autorizația. Vântul se juca printre tarabe.
Pe o bancă, Mitz a indicat către o gugulană de hârtie rătăcită. „Urmărește firimiturile”, șopti Mitz. „Hârtia lasă scame.”
Elisa a urmărit urme minuscule. Urmele îi duceau la o fereastră luminată. Înăuntru, o vrăjitoare tânără mesteca un amestec de pulveri și șerpi de gumă. Avea părul prins într-o coadă ciudată, iar oglinda ei de buzunar reflecta stelele. Îi străluceau ochii ca două nasturi de pe o haină veche.
„Am găsit ceva plictisitor“, a spus vrăjitoarea. „O hârtie importantă, dar o l-am dat unul mai jucăuș spirit al vântului. Alerga cu ea de colo-colo. L-am lăsat curiozității; cine vine după autorizație trebuie să o iubească cu adevărat.”
Elisa s-a încruntat. „Să o iubesc?” repetă ea. „Cum iubești o hârtie?”
Vrăjitoarea a râs ca un clopoțel ciudat. „Nu iubești hârtia. Dovleceiul o iubește. Dovleceii ascultă inimile.” Și i-a aruncat o felie de bomboană care îi miroseai a mere coapte. „Dă din tine. Ai un farmec blând. Dovleceii știu.”
Elisa a plecat mai departe, cu Mitz pe umăr, cu felia de bomboană în buzunar. Piața o privise. Vântul chicotea. Unde s-o fi dus hârtia?
Copacul cu povești și vântul obraznic
Drumul spre Grădina Fermecată trecea pe lângă Bătrânul Oghiu. Era un stejar uriaș cu scoarța plină de povești. În nopțile speciale, scoarța se deschidea și povestea o poveste. Acea seară, Oghiu era înfuriat puțin pentru că cineva îi legase bentițe colorate pe ramuri. Își flutura frunzele ca o mantie.
Elisa a bătut în scoarță. „Bună, Oghiu. Ai văzut o hârtie cu un timbru roșu?”
Oghiu a oftat. „Vântul a suflat-o. Vântul iubește să joace șaradă. A dus-o spre Cimitirul Balonelor Pierdute. Dar nu îi place singur. El joacă de obicei acolo. Îți face o ghicitoare. Dacă îi răspunzi, ar putea să îți dea drumul autorizației. Dacă nu, te va ridica pe umeri și te va duce la joacă, dar în alt fel.”
Elisa a simțit o tresărire. Un cimitir de baloane? Sună trist. Dar în imaginația ei, baloanele nu sunt morți. Sunt doar întrerupte. „Spune ghicitoarea”, a cerut ea.
Oghiu a spus lucruri în șoaptă. „Sunt o foșnire care nu-i frică, dar tremur de frig. Port felinare, dar nu sunt om. Ce sunt?”
Elisa s-a gândit. Mitz a chicotit. „Un dovleac cu lumânare în el”, a spus pisicuța. „E clar.” Oghiu s-a înclinat puțin. „Corect.”
Vântul totuși se ridica dinspre cimitir ca o panglică ștrengărească. Venea cu hârtii și cu ploaie de frunze. Era alb-șters, cu glas de clopoțel. Când a ajuns la ei, a început să danseze. „Lasă-mă să mă joc”, a zis el. „Autorizația e la mine. Sau poate a zburat mai departe.”
Elisa, cu fața luminată de curiozitate și de o teamă mică, a îngenuncheat. Mitz a sărit jos și s-a suies pe un fir de iarbă. „Joacă-te frumos”, i-a spus. „Dă-mi-o și eu voi păstra un secret dulcele tău.”
Vântul a râs. „Trebuie să cânt o rimă. Să mă faci să râd. Dacă râd, dau drumul la hârtie.” Elisa a început să spună o rimă despre dovleci călători. Rimă era stângace, dar sinceră. Vântul a chicotit încet. Apoi a tresărit. S-a făcut balon. Și apoi i-a căzut un zâmbet mare. I-a dat autorizația Elisei, dar cu o condiție: „Fă un lucru bun în Cimitirul Balonelor. E locul unde uităm jucăriile.”
Elisa a promis. Nu era greu să-și facă o promisiune bună. A luat autorizația. Era caldă în mâinile ei, ca o felie de pâine. Inima i-a bătut tare de bucurie. Dar Cimitirul Balonelor o aștepta.
Cimitirul Balonelor Pierdute și dovlecelul care asculta
Cimitirul Balonelor nu era tare de speriat. Era o vale cu fire de iarbă argintie. Balonelele pierdute atârnau în pomi, ca niște planete mici. Unele erau transparente. Altele aveau ciucuri. A fost o liniște ca o casă în care cineva doarme. Doar foșnetul frunzelor și clipocitul unei fântâni sunau.
Elisa a intrat. Mitz i-a sărit în față. „Caută un dovlecel cu zâmbet mare”, a spus pisicuța. „Dacă iubești, dovlecelul îți va spune unde va fi jucat jocul.”
Un dovlecel stătea la margine. Nu era mare. Îi lipsea o coajă în formă de inimioară. Avea o luminiță interioară care pulsa încet. „Eu sunt Zâmbărică”, a zumăit dovlecelul. „Am luat autorizația pentru că am vrut să văd pe cine o să sperie pierderea. M-am plictisit de aceeași glumă. Voi, oamenii, ați uitat cum e să dăruiți. De aceea am pus-o la joacă.”
Elisa s-a încruntat. „Să dărui...?”
„Da”, a spus Zâmbărică. „Dăruirea e să lași ceva din tine pentru altcineva. Un gând, un cec de ajutor sau o bomboană. Altfel, jocurile devin doar concursuri. Eu vreau să văd inimi.”
Elisa a scos bomboana de mere pe care i-o dăruise vrăjitoarea. O privi. Își aduse aminte de bunica, de casa caldă, de mâinile care frământau aluatul. A întins bomboana către un... fantomă mică. Fantoma avea mâinile golite. Ochii ei erau ca două nuci sfredelite. „Mă poți ajuta? N-am găsit pe nimeni să mă joace cu mine”, a șoptit.
Elisa a pus bomboana în mâinile ei. Fantoma a zâmbit. Lumina din Zâmbărică a devenit mai caldă. „Bunătatea ta m-a făcut să tresar”, a spus dovlecelul. „Îți dau autorizația înapoi. Dar mai mult — îți dau și o bucată din regula mea: cine intră la joc trebuie să aducă ceva pentru altcineva.”
Elisa a simțit cum inima îi tresare. A luat autorizația și a promis să împlinească regula dovlecelului. A ieșit din cimitir cu Mitz. Satul părea mai blând. Poarta Grădinii strălucea.
Noaptea jocului și spectacolul final
La Poartă, gardienii purtau costume de corb. Le ceru autorizația. Mâna Elizei tremura puțin când a arătat hârtia cu timbru roșu. Gardienii au zâmbit, au încuviințat și au dat drumul. Înăuntru era o mare sărbătoare. Luminile jucau pe frunze. Muzica era ca niște pași de pisică. Copiii râdeau. Lumea se potriveau în costume: un ursuleț cu o pălărie, o prințesă cu aripi de față de sport, un băiat îmbrăcat în vânt cu baloane.
Elisa a făcut un pas. A simțit aerul vibreze. În grupuri mici, copiii se jucau Marele Joc al Dovlecilor. Era un joc cu obstacole, cu puzzle-uri și cu lanterne. La un capăt, trebuia să aprinzi un balon cu stele. La altul, să lași o notă de bunătate într-un dovleac care nu avea prieteni.
Elisa a știut ceea ce trebuie făcut. Regula Zâmbărică. În buzunar avea o listă mică: fă un gest bun, oferă. A mers lângă un băiat singur, cu ochii ca două nuci, care ținea un licurici într-un borcan. „Vrei să jucăm împreună?” a întrebat ea. Băiatul a tresărit de bucurie. Împreună au trecut prin labirintul de sticle cu fum. Au râs când o sticlă a început să cânte laolaltă cu un dovleac. Au dat din mâini. S-au dat peste cap. Au obținut o stea mică, strălucitoare.
La următoarea probă, un copil a scăpat o pungă cu bomboane. Câteva bomboane au căzut în noroi. Elisa a luat mâna lui, a pus bomboanele uscate înapoi și a împărțit din buzunar bomboana rămasă. Zâmbetele s-au multiplicat ca niște lumini mici.
În mijlocul jocului, o voce gravă anunță: „Ultima probă. Fiecare trebuie să aducă un lucru pentru cineva care nu are.” Mulți au ridicat mâinile. Unii nu aveau nimic. Elisa a scos o panglică portocalie pe care o primise acasă. A legat-o de un dovleac mic, care stătea deoparte, singur. Dovleacul a început să lumineze ca un far mic. Copiii s-au adunat în jur și au aplaudat.
În finală, toți participanții au format un cerc. Dovlecii au dansat. Felinarele au fluturat. Mitz stătea pe umărul Elizei și îi linge urechea ca un compliment moale. Trâmbițele de hârtie sunau. Atmosfera era caldă ca supa de dovleac. Un felinar imens s-a înălțat în mijloc. Apoi, în liniștea aceea, organizatorii au spus: „Jocul s-a terminat.”
Dar nu era o tristețe. Era o liniște plină de râs. Copiii au început să-și schimbe măștile, să se îmbrățișeze, să se laude cu micile lor fapte bune. Elisa s-a simțit mândră. Autorizația era din nou în siguranță, în buzunarul ei. Dar ce era mai important era că alături de ea era acum o serie de prieteni noi și o mulțime de bunătăți făcute.
Mama, bunica și prietenii ei au aplaudat. Mitz a sărit jos și s-a cuibărit în poala unei mătuși. Dovlecelul Zâmbărică a apărut la margine și a făcut cu ochiul. „Ai avut curaj și inimă”, a zis el. „Ai învățat ce înseamnă să dai. Asta face noaptea adevărată.”
Elisa a privit cerul. Lună era ca o bucată de brioșă coaptă. Își dădu seama că autorizația nu era altceva decât o scuză. O scuză ca să pornești la drum. O scuză ca să întâlnești oameni. O scuză ca să dăruiești. O scuză ca să te temi puțin și apoi să râzi. Noaptea sublinia toate lucrurile.
Când s-au ridicat ca să plece, bunica a întrebat-o: „Te-ai distrat?” Elisa a dat din cap cu un zâmbet. „Da”, a zis ea. „Și am învățat ceva: când dăruiești, primesti o lumină înapoi.” Apoi a adăugat, cu o voce mică dar sigură: „Și jocul... jocul s-a terminat.”
Și așa s-a terminat noaptea. Dovlecii au adormit. Mitz a devenit o poveste de noapte bună. Autorizația a fost pusă în siguranță pe noptiera Elizei, lângă cartea cu catifea. Fiecare gest bun arăta ca o stea mică pe cerul satului. Iar satul, pentru o noapte, a fost cel mai blând loc din lume.
