Lumina dovleacului
Matei avea nouă ani și o lanternă mică ascunsă în buzunarul gecii. Era Halloween. Strada lui mirosea a dovleac copt și a frunze umede. Dovlecii scobiți clipeau din verande, ca niște ochi portocalii. Vântul foșnea prin plopi și părea să șoptească povești.
„Să fii politicos, să spui mulțumesc și să fii atent la cei mai mici”, i-a spus mama, legându-i o panglică albastră la mânecă.
„Promit”, a zâmbit el. Purta o pălărie de explorator și avea un băț pe post de baston. „Sunt Exploratorul Umbrelor!”
Pe trotuar, copiii râdeau. O vrăjitoare cu pălăria strâmbă, un vampir cu dinți de plastic, un robot din carton. Clopoței de bicicletă, ciocolată în pungi, pași repezi. Pe cer, luna era mare ca o felie de brânză.
Matei a aprins lanterna din dovleacul pe care îl făcuse cu tata. Lumina tremura blând. A simțit un fior, ca o furnicătură. Nu era teamă, ci un fel de curiozitate rece, ca prima înghițitură de înghețată.
„Hai, Matei!” a strigat Sara, prietena lui. „Colindăm strada cu casele cu pânze de păianjen!”
„Vin!” a răspuns el, alergând după ea și după Andrei.
Au bătut la primele uși. „Ne dați ori ne dați?” glumea Andrei, și toți râdeau. Bomboane, gume, biscuiți. Totul era joc.
Apoi, din parc, s-a auzit un scâncet mic, ca o suflare care plânge. Matei s-a oprit. „Ați auzit?”
„E doar vântul”, a zis Sara, dar s-a uitat și ea spre întuneric.
„Nu sună ca vântul”, a murmurat Matei. Lumina dovleacului i-a tremurat în palmă. Exploratorul Umbrelor a pornit spre parc.
Plânsul din parc
Parcul era aproape gol. Bănci ude, frunze lipite de alei, o umbrelă uitată. Sub stejarul vechi, o lumină palidă se strângea ca o pufătură de fum.
„Bună?” a întrebat Matei, cu voce mică. „E cineva acolo?”
Lumina s-a strâns și mai mult. Apoi, din ea, s-a format un chip rotund, cu ochi mari și curioși. O fantomiță mică, alb-albăstruie, tremura ca o rază în apă.
„Scuzați”, a șoptit fantoma. „Nu vreau să sperii pe nimeni. Doar... mi s-a stins lanterna. Și e tare frig. Și toți fug de mine.”
„Eu nu fug”, a spus Matei, apropiindu-se încet. „Sunt Matei.”
„Eu sunt... cred că sunt Puf”, a zis fantoma, suflând ușor. A strănutat: „Puf!” Apoi a râs. „De aceea.”
Sara și Andrei au ajuns lângă el, cu ochii mari. „E... drăguț”, a șoptit Sara. „Și cam transparent.”
„Ți s-a stins lanterna?” a întrebat Matei. „Uite, o aprindem pe a mea.” A adus dovleacul mai aproape, iar Puf s-a încălzit de la lumina lui, ca de o pătură caldă.
„Mulțumesc”, a murmurat Puf. „Toată seara, oamenii țipă când mă văd. Eu voiam doar să joc ‘Ne dați ori nu ne dați' și să aud râsete. Dar când încerc să spun ‘Bună!', iese ‘Buu!' și gata, fug toți.”
Matei a zâmbit. „Poate ‘Buu' tău e prea bun. Hai cu noi. Mergem încet. Spunem tuturor că ești prieten.”
„Crezi?” ochii lui Puf au sclipit. „Nu ar vrea să mă alunge?”
„Dacă înțeleg, nu”, a zis Sara. „Le spun eu. O să vadă că ești blând. Nu e nimic rău să fii diferit.”
„Bine”, a suflat Puf. „Dar merg lângă lumina dovleacului. Îmi ține de cald la... nici nu știu dacă am nas.”
„Ai sau nu, ți-l încălzim cu lumina”, a râs Andrei. Și au pornit spre strada cu pânze de păianjen.
Parada costumelor
Pe trotuar, lumea s-a oprit când l-a văzut pe Puf. Un costum de schelet a scos un „Oaa!” lung. Un pirat și-a scăpat sabia din plastic. Apoi Matei a ridicat mâna.
„El e Puf”, a spus clar. „E prietenul nostru. Promite că spune ‘Bună!' în șoaptă.”
Puf a făcut un semn politicos. „B... bună.”
„Vedeți?” a adăugat Sara. „Nici măcar nu zice ‘Buu' tare.”
Unii copii au chicotit. „E haios”, a zis o fetiță cu aripi de fluture. „Parcă e o ceață cu ochi.”
Au mers împreună spre curtea școlii, unde era parada costumelor. Muzica bătăia veselă, dovlecii stăteau în șir, iar cercuri de lumină dansau pe asfalt. Puf se ținea aproape de dovleacul lui Matei și, din când în când, făcea o lumină mică, ca o licurici în palmă. Copiii îl priveau curioși.
„Știți gluma cu șosetele invizibile?” a întrebat Puf. „Nu se pierd niciodată. Doar le găsiți tot timpul.” A râs singur și râsul i-a făcut urechile... poate invizibile... să se clatine.
„E bună!” a râs Andrei.
Dar Vlad, un băiat mai mare, a făcut o grimasă. „E doar un cearșaf. Un truc.”
Puf s-a micșorat, ca o flacără în vânt. Lumina lui abia se mai vedea.
Matei a pășit în față. „Nu e un truc. E Puf.” A întins mâna. „Dacă vrei, atinge-l.”
Vlad a întins degetul. A trecut prin Puf ca prin aer rece. S-a cutremurat. „Vai! E ca un cub de gheață care râde.”
„Te rog, nu mai râde de el”, a spus Matei. „Și noi am vrea să fim primiți când suntem diferiți.”
Vlad s-a uitat la Puf, la dovleci, la copii. A oftat. „Scuze, Puf. Mi-a fost cam frică. Am glumit ca să par curajos.”
„Și mie mi-e frică uneori”, a șoptit Puf. „Eu mă cam sperii de... aspiratoare.”
Toți au izbucnit în râs, și Vlad primul. „Prieteni?” a întrebat el.
„Prieteni”, a suflat Puf, luminând un pic mai puternic.
Parada a început, și Puf a plutit încet, ca un balon. Lumea nu mai țipa. Unii îi făceau cu mâna. Alții îi aruncau bomboane mici, pe care el nu le putea ține, dar pe care Matei le prindea într-o pungă.
Pisica de pe bibliotecă
Când muzica s-a domolit, dinspre bibliotecă s-a auzit un „Miau!” ascuțit. Au alergat toți. Pe acoperiș, pisica neagră a bibliotecii, Luna, tremura lângă horn. Ochii îi sclipeau, coada îi era ca o întrebare.
„S-a speriat de zgomote”, a zis doamna Anca, bibliotecara, îngrijorată. „Nu vrea să coboare.”
„Pot să încerc eu?” a întrebat Matei. „Țin scara.”
„Eu pot zbura”, a spus Puf, privind în sus. „Dar vârfurile alea ascuțite... parcă mă ciupesc.” S-a retras un pic. „Mi-e cam teamă.”
„Știi când mi-e teamă mie?” a zis Matei, punând mâna pe dovleac. „Când e întuneric total. Atunci aprind o lumină mică. Hai să facem la fel. Eu țin scara, Sara mângâie pisica cu o jucărie, Andrei fluieră încet. Tu, Puf, mergi aproape, dar încet, ca o adiere.”
„Pot să cânt ceva moale”, a adăugat Sara. „Luna iubește cântecele.”
Planul a început. Scara a scârțâit. Matei a ținut-o drept. Sara a fredonat. Andrei a fluierat. Puf a urcat ca un abur cald, lumina lui mică pulsând blând. „Hei, Luna, e bine. Sunt Puf. Nu mușc, n-am dinți.” A chicotit.
Pisica a clipit. A mirosit aerul rece. A întins o lăbuță. Puf a făcut o pernă de lumină, atât cât să o ghideze. Încet, Luna a înaintat. Doamna Anca și-a ținut respirația.
„Bravo, Luna”, a șoptit Matei. „Încă puțin.”
Cu un salt mic, pisica a ajuns pe brațele doamnei Anca. „Miau!” Apoi a torcătit, un motor mic de plăcere.
„Mulțumesc”, a spus bibliotecara, emoționată. „Vreți o cană de cacao caldă? Miroase a scorțișoară.”
„Da!” au spus toți trei. Puf s-a uitat curios la cănile aburinde.
„Eu nu pot bea”, a zis. „Dar îmi place aburul. Îmi gâdilă... cred că urechile. Dacă le am.”
„Cu siguranță le ai”, a râs doamna Anca. „Sunt doar invizibile, ca șosetele tale.”
Au băut cacao, s-au încălzit, au mângâiat-o pe Luna, care s-a frecat și de Puf, încercând să-i prindă coada de fum. Puf a făcut un cerculeț de abur. Pisica l-a urmărit fericită.
„Vezi?” a spus Matei. „Ai fost curajos.”
„Am fost împreună”, a suflat Puf. „E altfel când nu ești singur.”
Noaptea se liniștește
Când ceasul din piață a bătut de nouă ori, strada s-a liniștit. Dovlecii încă pâlpâiau, dar muzica s-a oprit. Aerul mirosea a zahăr și a frunze. Luna urca tot mai sus, rotundă și blândă.
„Eu trebuie să plec”, a spus Puf, plutind un pic mai sus. „Noaptea mea e aici, printre crengi și ferestre. Dar... mi-a plăcut. Nu m-am mai simțit singur.”
Matei s-a uitat la el. „Știi, plânsul tău din parc m-a întristat. Nu e bine să plângi singur. Data viitoare, bate de trei ori în banca de sub stejar. Așa știu că ești acolo.”
„Bate de trei ori”, a repetat Puf, făcând trei cercuri mici de lumină. „Și vin.”
Matei a scos din buzunar panglica albastră de pe mânecă. A legat-o de toarta lanternuței lui Puf, o lumânare mică în borcan pe care fantoma o purta ca pe o stea. „Ca să-ți aduci aminte de noi.”
„O să danseze în vânt”, a zâmbit Puf. „Mulțumesc, Explorator al Umbrelor.”
Vlad s-a apropiat. „Îmi pare rău încă o dată, Puf. Ne vedem la iarnă? Poate facem oameni de zăpadă... invizibili.”
„Sunt specialist”, a chicotit Puf. „Fac urme care nu se văd.”
Au râs. Andrei a ridicat punga cu bomboane. „Ți le păstrăm pe cele cu mentă. Parcă merg cu tine.”
„Îmi place menta”, a spus Puf. „Miroase ca o zăpadă care cântă.”
Sara l-a salutat cu mâna. „Noapte bună, Puf.”
„Noapte bună tuturor”, a șoptit el. „Și mulțumesc că ați avut răbdare cu un... diferit.”
Matei a dat din cap. „Așa sunt prietenii. Ne ascultăm. Ne ajutăm. Nu râdem ca să rănim.”
Puf a luminat o clipă mai tare, ca o stea căzătoare care se oprește exact când trebuie. Apoi a plutit spre stejar, lăsând în urmă o dâră fină, rece și bună. Panglica albastră a fluturat, ca un salut.
Matei a pornit spre casă cu pași ușori. Geamurile ardeau cald. Mama l-a întâmpinat la ușă.
„Cum a fost?”
„Magie”, a spus el, sprijinindu-și bățul de perete. „Și puțin ‘Buu'. Dar mai mult ‘Bună'.”
Mama a râs și l-a învelit într-o pătură. „Bine ai venit, Explorator al Umbrelor. Vise plăcute.”
În cameră, dovleacul lui pâlpâia încă. Pe noptieră, lumina era mică, blândă. Afară, vântul a încetat să mai șoptească. Frunzele s-au oprit din foșnit. Luna a intrat pe fereastră, ca o lădiță de lapte.
Matei s-a gândit la Puf, la Luna, la prieteni. La râsul care încălzește. La mâini întinse, nu încruntate. A închis ochii, și gândurile s-au așezat ca niște fulgi liniștiți.
Uneori, ceea ce ne sperie e doar cineva care are nevoie de un prieten, și o lumină mică. Așa a fost în noaptea de Halloween a lui Matei.
Strada a ațipit, încet. Casele au respirat ușor. Dovlecii au clipit o ultimă dată, mulțumiți. Și orașul a adormit într-o liniște bună, rotundă și calmă.
