Partea întâi
Era o seară blândă în pădurea cu frunze de jad. Liniștea era plină de foșnet și de luminile mici ale licuricilor. În mijlocul unei poieni, un copil mic stătea pe o piatră moale. Se numea Fir, dar Fir nu era sigur că acesta era numele său adevărat. Voia un nume care să sune ca vântul, ca râsul, ca o promisiune.
Fir avea păr ca mătasea de castan și ochi ca două ghemuri de mărgeluțe. În buzunarul hăinuței lui ținea o frunză albă pe care scrisese cu cretă: "Nume adevărat?" Frunza tremura când o bătea vântul. Fir o ridica și o privea cum se unduia.
Auzind un foșnet mare, Fir țâșni în picioare. Din spatele unui copac a ieșit un troll mic. Trollul era prietenos. Pielea lui era verde ca mușchiul, iar nasul îi era rotund și cald. Purta o pălărie din flori și un belciug de lemn atârna la curea.
"Salut," spuse trollul cu o voce mocănească, dar blândă. "Eu sunt Mormoloc. Tu ești rătăcitor?"
"Eu... caut un nume adevărat," răspunse Fir. "Poate ți se pare ciudat."
Mormoloc zâmbi și fiecare dinte arăta ca o boabă de mazăre. "Nu-i deloc ciudat. Eu am avut o căutare la fel. Vrei ajutor?"
Fir se liniști. Era cald când cineva îi oferea ajutor. Împreună porni pe cărări cunoscute doar de creaturi vechi. Pe drum, copacii păreau că șoptesc. Frunzele cântau note mici. Fir asculta și încerca să prindă un sunet care să-i arate numele.
Partea a doua
Drumul ducea la un râu care curgea în cercuri argintii. La mal stătea o sirenă cu părul de spumă. Sirena îi cânta o melodie caldă. "Numele tău e un cântec," spuse ea. "Ascultă inima."
Fir închise ochii. Inima lui bătea ca un tambur mic. "Hmm..." șopti Mormoloc. "Poate un nume e curajos. Curajul poate crește numele."
Sirena îi oferi o scoică mică. "Pune scoica la ureche," zise ea. "Va asculta ce ai de spus."
Fir puse scoica. Ascultă bătăile inimii. Apoi o voce mică, ca o jucărie, îi spuse ceva abia auzit. Era doar o lumină caldă. Fir oftă. "Nu știu încă."
"Atunci trebuie să cauți mai departe," zise Mormoloc, privind spre dealurile înalte. "Curg spre inima pădurii. Acolo locuiesc creaturi care păzesc numele adevărate."
Pe drum întâlniră un dragon mic. Nu era înfricoșător. Era pufos și scotea fum de vanilie când oftă. "Ho!" scoase dragonul. "Eu păzesc povești. Spune-mi o poveste, iar eu îți dau o scânteie."
Fir zise cu voce tremurândă: "Povestea mea e despre o seară în pădure. Despre o frunză care vrea să devină nume."
Dragonul râse ca o clopoțică. "Atunci ia scânteia. Fă-i lumină drumului."
Fir ținu scânteia cu vârful degetelor. Lumina era caldă. Părea că șoptește: "Curaj, curaj, curaj." Mormoloc îl încurajă. "Fiecare pas e curaj. Fiecare pas te duce mai aproape."
Noaptea se așternu, dar nu era înfricoșătoare. Cerul era plin de stele ca niște ochi blânzi. Fir simți că ceva se trezește în el. O dorință mică devenea o voce mai puternică. Dar încă nu știa cuvintele numelui.
Pe la marginea unei poieni, văzură un copac vorbitor. Trunchiul lui era bătut de timp, dar glasul era tânăr. "Numelui adevărat îi place călătoria," spuse copacul. "El se arată când e nevoie de curaj."
Fir oftă iar și spuse cu greu: "Dar cum știu când am curaj? Eu sunt mic."
Copacul zâmbi cu frunze. "Curajul nu înseamnă nu-ți e frică. Curajul înseamnă să mergi mai departe, deși inima îți bate tare."
Fir ridică scânteia dragonului. "Atunci eu merg mai departe."
Partea a treia
În inima pădurii era o poiană luminată de lună. Acolo, în mijloc, stătea un zid de oglinzi mici. Oglinzile străluceau precum mici lacrimi de lumină. Lângă ele, o creatură veche, jumătate pasăre, jumătate femeie, îi întâmpină. Avea aripi din filigran de argint și un zâmbet cald.
"Eu sunt Păzitoarea Numelelor," spuse ea. "De ce ai venit, micule?"
"Vreau un nume adevărat," spuse Fir. "Am încercat multe. Am întrebat vântul, apa, focul. Am mers cu prietenii mei. Am aprins o scânteie. Dar încă nu-l găsesc."
Păzitoarea privi în ochii lui. "Acolo e o scânteie. Dar numele nu îți vine dacă îl cauți doar cu urechile. Trebuie să-l asculți în inimă când faci ceva curajos."
Fir se uită la prietenii lui. Mormoloc îi făcu cu ochiul. Dragonul mic scoase un norișor de fum dulce. Sirena zâmbi cu voce de clopoțel. Fir își aminti de fiecare pas făcut: când și-a luat curajul să vorbească cu trollul, când a pus scoica, când a spus poveste dragonului, când a urcat dealuri. Toate acele lucruri mici erau curaj.
Se aplecă, ghemuit, și spuse cu glas mic dar ferm: "Eu sunt Fir de curaj. Eu am mers. Eu am întrebat. Eu nu m-am oprit."
Deodată, oglinzile tresăriră. O lumină blândă se adună în jurul lui. O voce caldă, ca un ecou de miez de noapte, spuse: "Numele tău adevărat este Firocuraj." Sunetul era dulce și rotund. Fir simți cum inima i se umple de lumină.
Fir zâmbi cu gura până la urechi. Era numele lui. Era numele care știa să cânte curaj.
Păzitoarea înclină capul. "Acum că ți-ai găsit numele, amintește-ți să-l ții blând. Curajul e ca o lumină care are nevoie de prieteni."
Fir îmbrățișă trollul Mormoloc. "Mulțumesc," spuse el. "Mulțumesc tuturor."
Mormoloc chicoti. "Întotdeauna cu plăcere. Prietenii sunt pentru nume și pentru curaj."
În drum spre casă, pădurea părea mai veselă. Stelele zâmbeau. Licuricii dansau. Fir purta în buzunar frunza albă, acum plină de pete de lumină. Pe frunză scria cu cretă un cuvânt nou: Firocuraj. Cuvântul se încălzea ca o pâine caldă.
Ajunși la poiană, prietenii se despărțiră cu îmbrățișări și chicoteli. Fir își puse capul pe piatra lui moale, privind cerul. Știa că numele lui era cu el. Știa că curajul nu era o sabie, ci o mână care se întinde, un pas făcut când inima tremură.
Înainte de a adormi, Fir șopti în noapte: "Bună noapte, lume. Sunt Firocuraj." Stelele clipiră. Pădurea oftează în somn ușor. Și de acolo, din mijlocul frunzelor, curajul mic creștea, luminos și blând, gata să aprindă vise bune.
