Partea 1
În orașul mic, cu ferestre luminate ca niște stele, Andrei își potrivea flautul în palme. Era un om blând și era cântăreț și muzician. Când sufla ușor, flautul nu striga, ci șoptea: „fiu-fiu”, ca vântul prin frunze.
În seara asta, Andrei urma să cânte la „Ora de somn” de la grădiniță. Copiii stăteau pe pernuțe moi, iar doamna educatoare aprinsese o lampă mică, galbenă.
„Andrei, ce face un muzician?” întrebă Mara, cu ochii mari.
„Un muzician ascultă,” spuse el încet. „Ascultă pașii, ploaia, inimile. Apoi face din ele cântece.”
„Și un cântăreț?” întrebă Vlad.
„Un cântăreț folosește vocea ca pe o pătură caldă,” zâmbi Andrei. „Acoperă grijile și le adoarme.”
Andrei își încălzi degetele. Le frecă ușor, ca atunci când faci bulgărași din plastilină. Apoi suflă încet. Nota era rotundă, ca o boabă de strugure. Copiii respirau încet, încet, împreună cu muzica.
Partea 2
Deodată, se auzi un „clanc” mic. Un suport de creioane căzu pe jos. Nimic grav, dar toți ochii se întoarseră. Andrei se opri o clipă.
„M-am speriat puțin,” șopti un băiețel.
Andrei se aplecă și ridică suportul. „E în regulă. În muzică se mai întâmplă surprize. Important e să rămânem curajoși și calmi.”
„Curajos?” întrebă Mara.
„Da,” spuse Andrei. „Curaj înseamnă să încerci din nou, chiar dacă s-a auzit un zgomot.”
El le arătă cum face: își ținu flautul drept, ca un bețișor de lumină. Inspiră pe nas, încet, ca și cum mirosea o prăjitură bună. Apoi suflă pe gură, fin, ca atunci când stingi o lumânare fără să o sperii. „Fiuuuu.”
Copiii repetiră cu el: „Încet… încă o dată… încet…”
„Un muzician are grijă de instrument,” spuse Andrei. „Nu îl trântește. Îl șterge. Îl păstrează curat. Așa sună frumos.”
A scos o cârpă moale și a șters flautul. Cârpa era ca un nor mic, iar metalul strălucea ca luna. Apoi Andrei începu un cântec liniștit, cu pași mici: „fiu-fiu, fiu-fiu”. Parcă o pisică invizibilă mergea pe covor.
Partea 3
Doamna educatoare șopti: „E timpul de poveste cu muzică.”
Andrei cântă și, între note, spuse: „Când cânt, eu nu sunt singur. Voi ascultați. Voi respirați. Noi facem muzica împreună.”
Mara își lipi palma de piept. „Inima mea bate cu cântecul!”
„Exact,” spuse Andrei. „Inima e toba noastră mică.”
Cântecul se făcu tot mai moale. Notele se așezau ca fulgii, una lângă alta. Ochii copiilor se închideau, dar zâmbetele rămâneau.
La final, Andrei își coborî flautul. „Bravo, ați fost curajoși și liniștiți.”
El puse flautul cu grijă într-o husă bleumarin. Husa avea un fermoar lucios. „Acum îl închid, ca să doarmă și el.”
„Se aude fermoarul?” întrebă Vlad.
„Se aude ca un șarpe prietenos,” râse Andrei foarte încet. „Zzzip.”
„Zzzip,” șoptiră și copiii.
Andrei stinse încet lampa mică. În liniștea caldă, husa zippată stătea lângă scaun, iar muzica parcă mai plutea un pic, ca o pătură ușoară peste vise.
