Lina este o femeie cu părul ca mătasea nopții și cu vocea caldă ca ceaiul. În fiecare dimineață se trezește cu sunete în buzunar. Le scoate ușor şi le așează pe masă. Sunt note, ritmuri și cuvinte mici. Azi pregătește o surpriză.
Casa ei miroase a portocală și lemn. Pe masa din bucătărie stau o chitară mică, o cutie cu clopoței și un caiet cu desene de stele. Lina mângâie chitara. „Bună dimineața, prieteno”, spune ea cu zâmbet. Chitara pare să răspundă: „Pling, pling.” Sunetele sunt prietenoase.
Lina este cântăreasă și muziciană. Ea cântă povești. Când cântă, florile se apleacă ușor. Când bate tobele, inimile bat la fel. Astăzi vrea să cânte pentru cineva drag. Vrea să trimită o surpriză la telefon, o melodie făcută doar pentru acea persoană.
Pregătirile încep. Lina face o listă scurtă. „Notă unu: cântec cu multe raze de soare. Notă doi: o poveste scurtă între versuri. Notă trei: un zâmbet la final.” Ea își pune o eșarfă colorată. E ca o coardă de vioară care o leagă de muzică.
Se așază la fereastră. Afară este liniște. Păsările șoptesc. Lina închide ochii și ascultă. Aduse de vânt vin sunetele din curte: un copil rade, o pisică toarce. Ea le transformă în ritmuri mici. „Pling, plang, pling,” spune ea în șoaptă, ca și cum ar număra stele.
În caietul cu stele Lina scrie primele cuvinte. Le împletește cu clopoței. „Bună, prieten drag, azi îți trimit o stea care cântă.” Repeta. Îi place să repete. Repetiția e ca o pătură caldă. O face pe celălalt să se simtă în siguranță.
Dar nu totul este ușor. Când încearcă un refren, vocea ei tremură un pic. „Oh”, spune Lina, „sunt emoții.” E normal să fie emoții când faci ceva frumos pentru altcineva. Ea inspiră, numără până la trei și expiră. „Respir, simt, cânt.” Apoi cântă din nou. Vocea devine mai netedă, ca un râu care curge.
Lina știe să-și aibă grijă de emoții. Cântatul nu este doar despre note; e despre inima care bate. Când e tristă, își spune: „E ok să plâng puțin.” Când e fericită, își spune: „E ok să râd tare.” Astăzi are o bucurie mică și o emoție mare. Le îmbrățișează pe amândouă.
Ea îl cheamă pe Tom, muzicuța de lemn. Tom e mic, dar are o inimă mare. Îl bate ușor cu o scobitoare. „Tik-tak, tik-tak,” face. Sunetul se potrivește cu bătăile inimii. Apoi pune clopoțeii. Un clopoțel sună ca o picătură de rouă. Un altul ca o fereastră deschisă.
Lina învață despre ritm ca pe o poveste. Ritmul este pașii tăi când mergi în parc. Ritmul e când mănânci supă, când vorbești cu cineva. „Un, doi, tres,” spune ea și bate din palme. Copii care trec pe lângă fereastra ei se opresc și bat din palme. Ei înțeleg: muzica e pentru toți.
Seara vine încet. Cerul se îmbracă în catifea albastră. Lina se pune la pian. Săgețile de lumină ale lămpii dansează pe clape. Ea cântă prima strofă. Vocea ei plutește ca o pătură de stele. Notele se duc la telefon. Ea înregistrează o bucată scurtă. Apoi zâmbește.
Dar, la un moment dat, înregistrarea se oprește neașteptat. Lina rămâne liniștită. „Hopa,” spune ea. „Nu-i nimic.” Apoi își amintește: poate trebuie să-și verifice respirația. Asta face. Inspiră încet, expiră lung, iar apoi apasă din nou butonul. Vocea ei revine caldă și luminoasă.
Ea creează un refren simplu: „Zâmbește, zâmbește, strigă soarele.” Repetă refrenul de trei ori. Apoi pune acolo o mică poveste: „O pasăre a uitat drumul. Un copil i-a făcut harta din fir de iarbă. Pasărea zboară acasă.” Povestea e scurtă și blândă.
Când termină, Lina se oprește și ascultă. Melodia sună ca o plimbare cu luminițe. E caldă. E sigură. E gata. Ea ține telefonul aproape și apasă butonul trimite. În câteva clinchete, melodia pleacă.
„Sper să-ți placă,” spune Lina șoaptă, ca pe o rugăminte dulce. Apoi se așază în fotoliu. Își pune picioarele pe o pernă pufoasă și se apleacă înainte, ca să asculte vibrația casei. Muzica rămâne în aer ca aburul unor clătite delicioase.
Pe telefon, doar un cerc mic se învârte. Apoi sună. Vocea de la celălalt capăt este caldă. „Hei, am primit melodia,” spune o voce cunoscută, încet. În voce se simte o lacrimă mică, dar și multă bucurie. „Este frumoasă. Mulțumesc.”
Lina simte cum i se împletesc în suflet toate emoțiile: bucurie, ușurare, mândrie și o tremurare dulce. Ea zâmbește. „Mă bucur,” răspunde ea. Zâmbetul ei e ca o floare deschisă. Pe telefon, vocea cealaltă oftează ușor și apoi râde. Râsul e ca o clopoțel care face ecou.
„Noapte bună,” spune vocea caldă. „Ți-ai făcut bine treaba.” Lina închide ochii o clipă. Simte că melodia a făcut o punte între inimi. Apoi, înainte să pună telefonul jos, spune: „Noapte bună. Zâmbește.” Închide convorbirea.
Casa se face mai tăcută. Lumina lămpii se pleacă ca o cuvertură. Lina se ridică ușor și iese pe verandă. Respiră aerul de seară. E cald și dulce, cu gust de iarbă și de visuri. Înăuntru, chitara se odihnește. Clopoțeii tac.
Ea se întinde în pat. În minte îi rămâne refrenul: „Zâmbește, zâmbește, strigă soarele.” Îl cântă în gând de câteva ori. Se simte liniștită. Știe că muzica ei a ajutat pe cineva să se simtă mai puțin singur. Știe că a avut grijă de emoțiile ei și că le-a folosit ca pe niște culori pentru cântec.
Înainte să adoarmă, Lina ia telefonul pentru o ultimă privire. Pe ecran apare un mic emoticon: un zâmbet mare. Ea zâmbește mai tare. Apoi pune telefonul la loc și inchide ochii. Melodia continuă în șoapte în camera întunecată, ca o pătură muzicală. Și Lina adoarme cu zâmbetul la telefon.
