Pe o stradă liniștită, trăiește Mihai, un bărbat care iubește muzica. El cântă la chitară. Are mâini blânde și un zâmbet cald. Când se trezește, nu se grăbește. Deschide fereastra. Aerul e moale, ca o pătură. Liniștea doarme încă. Mihai o respectă.
„Bună dimineața, chitara mea,” spune Mihai încet.
„Mulțumesc, liniște,” șoptește el, ca o prietenă.
Mihai pune chitară pe genunchi. Își încălzește degetele. Le mișcă ușor, ca niște omizi mici. Apoi întinde urechea. Ascultă. O corzică e tristă și joasă. O strânge un pic. Cealaltă e prea veselă. O lasă un pic. Timpul curge încet. Asta face un muzician. Ascultă. Potrivește. Învăță să fie răbdător. Învață să fie atent.
„Ting-ting, ești gata?” întreabă el corzile.
Mihai respiră adânc. Numără. Unu, doi, trei, patru. Unu, doi, trei, patru. Ridică și coboară degetele. Începe scale mici, ca niște trepte. Urcă încet. Coboară încet. El nu se laudă. El nu grăbește. Muzica crește ca o plantă. Cu apă. Cu grijă. Cu timp. Așa învață. Puțin câte puțin.
Din tavan se aude un foșnet moale. Un bebeluș doarme la etajul de sus. Mihai se oprește. Zâmbește către tavan. Liniștea are nevoie de somn. Muzicianul știe asta. Pune palma pe corzi și exersează fără sunet. Doar ritm în degete. Tic, tac. Tic, tac. Un metronom imaginar bate ca o inimă blândă. Când e cineva obosit, Mihai cântă mai încet. Sau așteaptă. El respectă pe toți. El este smerit. El știe că muzica bună iubește și pauza.
După ce bebelușul se trezește, strada se trezește și ea. Mihai iese cu chitară în parc. Alege o bancă la soare. Vântul pieptănă iarba. Păsările fac triluri mici, ca niște clopoței. Mihai nu cântă tare. Cântă ca un fir de apă. Lin. Curat. O fetiță cu o minge se apropie. Un băiețel cu o umbrelă albastră se oprește.
„Bună, domnule Mihai! Ce faci?” întreabă un băiețel.
„Exersez. Ascult. Apoi cânt,” spune Mihai.
„Cum ții ritmul?” întreabă fetița cu o minge.
„Număr până la patru și respir,” spune el.
„Putem și noi?” întreabă copiii.
„Da, dar încet, ca o pisică,” spune Mihai.
Mihai bate ușor palma pe genunchi. Copiii bat cu el. Unu, doi, trei, patru. Zâmbet, pauză. Iarăși. Unu, doi, trei, patru. Copiii râd. Învață că muzica are și tăcere. O notă cântă. O pauză se odihnește. Fetița fredonează. Băiețelul bate ca o ploaie mică. Mihai îi ascultă. Îi lasă să strălucească. El îi încurajează. El rămâne simplu. El spune „bravo” pe șoptite. Nu cere aplauze. Doar împărtășește. Aceasta este munca lui. Să cânte. Să asculte. Să învețe și să învețe pe alții. Cu blândețe.
După joacă, Mihai șterge chitara cu o cârpă moale. Îi place să aibă grijă. Un muzician iubește instrumentul. Îl curăță. Îl păstrează în husă. Nu îl lasă în soare. Nu îl lasă în ploaie. Îl încălzește cu mâinile. Îi mulțumește pentru cântec. Chitara lucește ca o frunză udă.
Seara vine tiptil. Lumina se face miere. Mihai are un mic concert pe balcon. Nu e mare. Nu e lung. E o vizită de cântec. Vecinii deschid ușor geamurile. Păstrăvii de stele încep să clipească. Mihai întreabă din priviri. Toți dau din cap. Este ora când distracția se face șoaptă. El alege un cântec blând, ca o pătură. Nu țipă. Nu sare. Lasă sunetele să se așeze ca fulgii. Când termină, înclină capul. Rostește încet:
„Bravo. Mulțumim,” spune el la final.
Vecina de sus zâmbește. Bebelușul dă din picioruș. Nimeni nu plânge. Nimeni nu se sperie. Muzica a mers ca o pasăre lină din balcon în balcon. Aflat la marginea serii, Mihai strânge chitara. Își amintește ziua. Dimineața cu liniște. Scările de degete. Copiii din parc. Ritmul prieten. Pauzele ca un suspin bun. Asta face un muzician. Lucrează în fiecare zi. Ascultă oamenii. Ascultă natura. Se oprește când e nevoie. Cântă când e bine. Își poartă mâinile cu grijă. Își poartă inima ușor.
În casă, totul e moale. Lampa aprinde o lumină ca o felie de lună. Mihai pune chitara în husă. O închide încet. Îi urează noapte bună. Pe masă, un ceai cald aburește. El stă un minut. Ascultă liniștea. Liniștea nu e goală. Liniștea e prietenă. În liniște, notele adorm. Ca niște licurici în iarbă. Mihai zâmbește. Trage perdeaua. Aerul intră ca o poveste.
În pat, își pune mâna pe piept. Simte inima. Unu, doi, trei, patru. Unu, doi, trei, patru. Asta e ritmul lui preferat. Ritmul de om. De muzician. De vecin bun. Închide ochii cu grijă, ca o ușă mică. Își promite să cânte și mâine. Ușor. Curat. Cu multă ascultare. Și cu multă, multă, multă liniște. Noapte bună, muzică. Noapte bună, lume blândă. Noapte bună.
