Ana era mică. Ana avea patru ani. Ana iubea florile. Ana avea o cutie cu semințe. Într-o zi, mama a spus: "Vrei să plantăm o floare?" Ana a sărit în sus. "Da!"
Au luat o găletușă. Au luat pământ. Pământul mirosea a ploaie. Pământul era moale și cald la soare. Ana a pus pământ în găletușă. A pus două degete și a făcut o mică groapă. "Aici", a spus ea.
Mama a scos o sămânță. Era mică și rotundă. Strălucea puțin. "Aceasta este o sămânță de floarea-soarelui", a zis mama. "Va crește mare." Ana a privit sămânța. Era mai mică decât un bob de mazăre. Ana a pus sămânța în groapă. A acoperit-o cu pământ. A apăsat ușor cu palmele mici.
"Ai grijă de ea", a zis mama. "Trebuie să avem răbdare." Răbdare. Cuvânt nou. Ana a repetat. "Răbdare, răbdare." A zâmbit.
În fiecare dimineață, Ana venea la găletușă. Ridica capacul. Mirosea pământul. Puse degetul ușor. "E cald", spunea ea. Strecura apă cu o cană mică. Apa făcea sunete mici. "Pling, pling", zicea ea.
A doua zi, nimic. A treia zi, nimic. Ana a început să se îngrijoreze. "De ce nu crește?" a întrebat ea. Mama a luat-o în brațe. "Sămânțele iau timp", a spus ea. "Ele cresc încet. Așa învață răbdarea." Ana a oftat. A zis: "Încerc." Apoi a mai pus apă. Apoi a cântat o melodie mică. "Crește, crește", șoptea ea.
În parc, prietenii ei aveau jucării mari. Unii construiau castele. Ana se simțea uneori mică. "Eu nu pot aștepta", spunea ea în minte. Dar în fiecare zi, revenea la găletușă. Atingea pământul. A spunea "Bună dimineața" micuței sămânțe.
O zi, când soarele era blând, Ana a observat ceva. Un mic vârf verde se ridica din pământ. "Uau!" a strigat ea. Mama a venit. "Vezi?" a zâmbit mama. Ana a sărit. A râs. A sărit din nou. Dar a coborât ușor. Floare nu trebuia speriată.
Primul vârf era subțire. Tremura când vântul sufla. Ana a pus o mică frigăruie de lemn lângă el. "E ca un stalp", a zis ea. "Stai drept". A vorbit cu floarea. "Ești mică. Eu sunt cu tine." Vocea ei era caldă. Floarea părea să asculte.
Zilele treceau. Floarea creștea puțin câte puțin. Uneori ploua. Ploile erau prietenoase. Alteori soarele ardea. Mama zicea: "Ai grijă să o uzi." Ana avea grijă. Uda rădăcinile, nu frunzele. A învățat să nu exagereze. A învățat să asculte și să observe.
O zi, când Ana a fost la joacă, un motan curios a mirosit ghiveciul. A atins cu labuta vârful fraged. Floarea s-a clătinat. Ana s-a speriat puțin. Alerga către ghiveci. "Nu!" a zis ea. Motanul s-a retras. Floarea era în regulă. Ana a suflat ușor. "E bine", a murmurat. Apoi a mai așezat frigăruia. Apoi a spus ceva nou: "Pot să am grijă."
A înțeles că grijile pot apărea. Că nu e groaznic. Că poate rezolva. "Respir", și-a spus ea. A luat o pauză. A cântat. A râs. A încercat din nou. "Încerc. Mai încerc. Încerc din nou", repeta. Răbdarea a devenit prietenă.
Într-o dimineață cu aer dulce, floarea s-a deschis. Petalele erau galbene ca soarele. Era mare, mai mare decât o jucărie. Ana a privit cu ochii mari. "E frumoasă", a spus ea. Mama a venit și a privit. "Ai făcut-o tu", a zis mama. "Ai avut răbdare. Ai avut grijă." Ana a ținut palmele la piept. Inima îi bătea caldă.
Vecinii au zâmbit când au văzut floarea. Prietenii au venit să se uite. Ana le-a povestit despre fiecare pas. A spus despre pământ, despre apă, despre frigăruie, despre motan. Copiii au aplaudat. Ana a râs. "Eu pot", a zis ea tare, dar cu voce moale.
Seara, când soarele cobora, Ana s-a așezat lângă floarea-soarelui. A atins petalele. Erau catifelate. Mirosul era blând. Aerul era cald. "Mulțumesc", a șoptit ea. Floarea părea să răspundă cu o adiere.
În acea noapte, Ana s-a culcat în pat. Își ținea ursulețul în brațe. Gândea la floarea ei care lumina grădina. Gândea la zilele cu ploaie. Gândea la zilele când creșterea era doar un vârf verde. Zâmbea. Se simțea capabilă.
Apoi a spus încet, ca o rugăciune de noapte: "Am încercat. Am așteptat. Am avut grijă. Pot." Respira adânc. Ochii i s-au închis ușor. Noaptea era blândă. În vis, florile cresc ușor, una câte una, și Ana mergea printre ele cu pași mici și curajoși. Dimineața o aștepta cu soarele pe față.
Și astfel Ana a învățat că răbdarea este o putere. Că încercatul aduce bucurie. Că micile gesturi contează mult. Și-a pus capul pe pernă, și-a strâns ursulețul, și a șoptit: "Mâine încerc iar." Și a adormit liniștită.
