Capitolul 1: Aerul care mușcă de nas
Mara avea unsprezece ani și un entuziasm care îi ieșea pe sub căciulă, ca o șuviță încăpățânată. Dimineața aceea de iarnă era ca o foaie albă: trotuarele scârțâiau, iar aerul mușca ușor de nas, de parcă voia să-l trezească bine.
Din bucătărie venea miros de ceai și de pâine prăjită. Mama îi întinse fularul.
— Îl înfășori de două ori, da? Să nu te întorci cu gâtul înghețat.
— De trei ori, dacă vrei! glumi Mara, ridicând din umeri.
Astăzi urma să pregătească masa pentru un mic gustar de iarnă, după ce se întorcea de la bibliotecă. Nu era o petrecere cu artificii, ci ceva mic și bun: ceai, biscuiți, mere coapte. Îi plăcea ideea asta. Simpla. Ca o seară liniștită care nu cere nimic în plus.
Își puse rucsacul și se opri o clipă în prag. Afară, copacii stăteau încremeniți, cu crengi subțiri ca niște degete. Cerul era deschis, aproape alb. Mara inspiră adânc și se gândi: „Iarna e rece, dar parcă are și o ordine a ei.”
Capitolul 2: Autobuzul cu ferestre aburite
Stația de autobuz era plină de oameni înfofoliți. Mara își freca palmele și se uita la respirația ei, care se făcea nor. Când autobuzul a venit, ușile s-au deschis cu un oftat, iar înăuntru era cald, ca într-o poveste.
Geamurile erau aburite. Mara găsi un loc lângă fereastră și își lipi fruntea de sticlă, doar cât să simtă diferența: cald înăuntru, rece afară. Pe geam, cineva desenase cu degetul un cerc și o inimă. Mara zâmbi.
— Pot să desenez și eu? întrebă ea o doamnă cu o sacoșă de pânză.
— Desenează, draga mea. Geamul se spală, bucuria rămâne, răspunse doamna.
Mara trase cu degetul o linie și făcu un fulg mare, cu brațe drepte și mici. Apoi scrise: „Bună, iarnă!” Literele apăreau clare, apoi încet se încețoșau din nou, ca și cum iarna ar fi clipit.
În fața ei, un băiețel încerca să ajungă la bară, dar era prea sus. Mara se ridică și îi trase ușor bara mai aproape, arătându-i unde să țină.
— Așa. Strânge bine când frânează.
Băiețelul dădu din cap, serios ca un mic conductor.
Autobuzul hurduca ușor, iar orașul se mișca pe lângă ei, gri și alb, cu lumini galbene la ferestre. Mara se simți, pentru prima dată în ziua aceea, ca într-un cuib care se plimbă prin iarnă.
Capitolul 3: Biblioteca și lecția de „mai puțin, dar mai bun”
La bibliotecă era liniște și miros de hârtie. Mara își scutură zăpada de pe bocanci la intrare și salută bibliotecara, doamna Anca, care purta un pulover verde cu reni mici.
— Ai venit pentru cărțile de aventuri sau pentru cele de iarnă? întrebă doamna Anca.
— Pentru amândouă, dacă se poate, spuse Mara. Dar fără prea mult... să-mi încapă în rucsac.
— Asta e o regulă bună, zâmbi bibliotecara. Alegi puține, dar le citești cu adevărat.
Mara se plimbă printre rafturi. Îi plăcea să atingă cotoarele cărților, ca și cum ar fi verificat temperaturi diferite. A găsit o carte despre animalele iarna și una cu povestiri scurte. S-a oprit și în fața unei cărți lucioase, foarte groase, plină de poze. A întins mâna… apoi și-a amintit rucsacul greu de data trecută, când mersese ca un melc cu casă.
— Nu trebuie să le iau pe toate, își șopti ea. Dacă iau două, chiar o să le citesc.
La tejghea, doamna Anca i-a pus semn să se apropie.
— Vezi? iarna ne învață și ea ceva. Copacii nu țin frunze doar ca să fie impresionați. Își păstrează energia.
Mara râse încet.
— Deci și eu pot să-mi păstrez energia, fără să car jumătate de bibliotecă.
— Exact. Sobrietate fericită, cum zice bunica mea. Puțin, dar bun.
Pe drum spre casă, Mara își simțea rucsacul ușor, dar mintea plină. Pe trotuar, zăpada era bătătorită, iar soarele stătea jos, ca un bec timid.
Capitolul 4: Masa de gustar și căldura din lucrurile mici
Acasă, Mara a intrat cu obrajii roșii. În bucătărie era cald, iar geamul era ușor aburit, ca în autobuz.
— Ai înghețat? întrebă tata, ridicând privirea dintr-un ziar vechi.
— Nu! Doar mi-am făcut nasul mai curajos, spuse Mara, și toți au râs.
Apoi și-a suflecat mânecile.
— Eu pregătesc masa pentru gustarul de iarnă, așa cum am promis.
A scos fața de masă cu pătrățele albastre, nu cea „de ocazii”, ci una simplă, care se spăla ușor. A pus trei căni, fiecare diferită: una cu o pisică desenată, una cu dungi, una simplă, albă. Îi plăcea că nu se potriveau perfect. Păreau o mică echipă.
Apoi a așezat farfurioare cu biscuiți făcuți în casă, de mama, rotunzi și ușor crăpați pe margine. A spălat două mere și a pus lângă ele un cuțit mic, pentru felii. A adus și un bol cu nuci.
— Nu punem și bomboane? întrebă fratele ei, Radu, care avea nouă ani și o logică foarte dulce.
— Punem… dar doar câteva, ca să le simțim gustul, nu ca să le uităm, spuse Mara.
— Asta e nedrept! protestă el, dar zâmbea.
— Nu e nedrept. E ca atunci când te uiți la fulgi. Dacă sunt prea mulți deodată, nu mai observi niciunul.
Mama a pus la încălzit apă pentru ceai și a scos scorțișoară.
— Asta o să miroasă ca o după-amiază liniștită, spuse ea.
Când ceaiul a fost gata, Mara a turnat cu grijă. Aburul se ridica în fire subțiri. În cameră era o lumină moale, iar afară se făcea deja albastru, deși nu era încă seară târzie.
Mara s-a uitat la masa aranjată. Nu era mult. Dar era exact cât trebuia. Și, pentru prima dată, a simțit că „puțin” poate fi o alegere, nu o lipsă.
Capitolul 5: Curajul mic din seara scurtă
După gustar, tata a propus o plimbare scurtă până la colț, să ducă sticla de reciclat. Mara s-a oferit imediat.
— Vin eu! Îmi place aerul ăsta care te face să te simți treaz.
Au ieșit. Întunericul venea repede, ca o pătură trasă ușor peste oraș. Felinarele se aprindeau unul câte unul. Zăpada scânteia în lumina lor, ca și cum cineva ar fi presărat sare de stele.
La container, un vânt subțire le-a trecut pe lângă urechi. Mara s-a strâns în geacă.
— Iarna pare uneori… mare, a zis ea încet.
— E mare, da, a răspuns tata. Dar noi nu trebuie s-o îmblânzim pe toată. Doar bucățica noastră de seară.
În drum spre casă, au trecut pe lângă stația de autobuz. Un autobuz a frânat și a deschis ușile. Dinăuntru a ieșit un val de căldură. Geamurile erau iar aburite. Mara a văzut pentru o clipă un copil desenând un fulg cu degetul. I s-a părut că fulgul îi face cu ochiul.
— Uite, a șoptit ea, ca și cum ar fi descoperit un secret. Oamenii desenează iarna ca să nu fie doar frig.
— Sau ca să-și amintească faptul că au degete calde, spuse tata, și Mara a râs.
Când au intrat în bloc, scara mirosea a detergent și a mâncare de seară. Mara a simțit o mulțumire liniștită. Nu se întâmplase nimic extraordinar. Și totuși, ziua fusese plină.
Capitolul 6: Pătura care închide iarna afară
Seara, Mara a făcut un duș rapid și și-a pus pijamaua groasă, cu dungi. A deschis cartea despre animalele iarna și a citit câteva pagini. A aflat cum aricii dorm, cum vulpile își caută urme, cum păsările își umflă penele ca să păstreze căldura.
A stins lumina mică de pe birou și a rămas doar veioza, ca o lună în cameră. De pe hol se auzea familia vorbind încet, ca un murmur liniștitor.
Mara s-a băgat în pat. Plapuma era grea și caldă, ca o îmbrățișare care nu se grăbește. A tras-o până sub bărbie și a inspirat. A simțit miros de detergent și un pic de ceai, de parcă ziua se ascunsese acolo.
„Iarna nu e doar frig”, se gândi ea. „E și abur pe geam, și ceai, și o masă aranjată cu grijă. E să alegi puțin și să te bucuri de el.”
Și, în timp ce plapuma îi ținea căldura aproape, Mara a lăsat iarna afară, la ferestrele reci, și a adormit cu un zâmbet mic, sigur, în întunericul blând.
