Capitolul 1 – Dimineața cu gheață la geam
Luca se trezi înainte să sune ceasul. Camera era gri-albăstruie, iar prin perdea se vedea doar un fel de lumină palidă.
„Iar e noapte…”, mormăi el, trăgând plapuma peste cap.
Nu era noapte, dar diminețile de iarnă semănau foarte mult cu serile. Afară, vântul şuiera încet, ca un fluierat lung. Mama bătu ușor în ușă.
— Luca, hai, că întârziem la școală, spuse ea blând.
— Nu vreau să merg, răspunse el înăbușit.
— Măcar ridică-te și uită-te pe geam, îl rugă ea. A nins toată noaptea.
Luca își scoase capul de sub plapumă și se ridică. Podeaua era rece, iar el tresări.
— E frig, bombăni el.
Se apropie totuși de geam. Pe sticlă se desenase o floare de gheață, cu multe brațe fine, ca un desen făcut cu creion alb. Dincolo de geam, blocurile păreau mai tăcute decât de obicei. Mașinile erau acoperite de zăpadă, ca niște chifle pudrate cu zahăr.
„Arată frumos, dar tot e frig”, oftă băiatul.
Mama intră cu un pulover gros în mână.
— Uite, ți-am pregătit puloverul albastru, cel moale.
— Nu îmi place iarna, spuse Luca, încruntându-se. Mereu e frig, e întuneric și… și n-am chef de nimic.
Mama îl privi atent.
— Știi, e în regulă să nu îți placă iarna, zise ea. Nu trebuie să îți placă totul. Dar putem încerca să găsim ceva mic, cât de mic, care să fie totuși frumos în ea. Ce zici? Un singur lucru, azi.
— Nu promit, mormăi el. Dar o să mă îmbrac.
În timp ce își trăgea pantalonii groși, Luca se simțea tot morocănos. Nu-i plăcea că trebuia să iasă din patul cald. Nu-i plăcea că urma să iasă în frig. Nu-i plăcea că era abia șapte și ceva, dar afară părea încă seară.
„De ce nu poate fi mereu vară?”, se întrebă el, legându-și șireturile.
Când ieși pe scară, îl izbi aerul rece. Își ridică gulerul gecii și își afundă nasul în fular.
— Măcar uita-te puțin la zăpadă, îi zise mama, în timp ce coborau. Scârțâie altfel decât nisipul.
Luca coborî treptele posomorât. Când ieși afară și puse piciorul pe trotuar, auzi un „scrrț-crrț” sub talpă.
Se opri o clipă. Sunetul era ciudat și, totuși, plăcut.
„Bine”, își spuse în gând. „Poate că sunetul ăsta nu e chiar așa rău.”
Dar, imediat ce vântul îi lovi obrajii, își aminti motivele pentru care nu îi plăcea iarna și se încruntă din nou.
Capitolul 2 – Corul care se aude prin ușă
Ori de câte ori era iarnă, drumul lui Luca spre școală trecea pe lângă casa de cultură din cartier. Clădirea era veche, cu pereți gălbui și ferestre mari, prin care se vedeau uneori lumini colorate.
În dimineața aceea, Luca și mama sa merseră grăbiți prin aerul înțepător. Zăpada scârțâia ritmic sub bocanci. Când ajunseră lângă casa de cultură, dinăuntru se auzi o melodie ușoară, cântată de mai multe voci.
— Ce e asta? întrebă Luca, ridicând sprâncenele.
— Cred că e corul copiilor, spuse mama. Probabil repetă colinde pentru spectacolul de iarnă.
Luca ascultă câteva secunde. Vocile erau încălzite, unele mai subțiri, altele mai groase. Nu se înțelegeau bine toate cuvintele prin ușa groasă, dar melodia era clară.
„Sunt copii de vârsta mea, sigur”, își zise el. „Ei cum de au chef să cânte pe frigul ăsta?”
— Hai, Luca, continuă mama. Să nu întârziem.
Luca își dădu ochii peste cap, dar capul îi rămase întors spre clădire până când se îndepărtară de ea. Melodia se făcu tot mai slabă, până dispăru.
La școală, clasele erau pline de haine groase atârnate pe cuier, de mănuși udate și fulare colorate. Geamurile erau aburite, iar radiatoarele duduiau.
— Am uitat caietul de engleză, își aminti brusc Luca, răscolind în ghiozdan.
— Iar? îl tachină colegul lui, Andrei. Ce e cu tine iarna asta, Lulea?
„Lulea”, așa îi spuneau uneori, pentru că era mai tăcut și mai moale în perioada asta.
— Lasă-mă în pace, se bosumflă Luca, împingându-și ghiozdanul sub bancă.
Orele trecură încet, cu litere, exerciții și propoziții. De afară se vedeau doar fulgi rari, dansând în vânt. La ora de română, doamna învățătoare îi întrebă:
— Vouă vă place iarna?
Colega lui, Sabina, ridică mâna imediat.
— Mie da! Pentru că sunt sărbători, pentru că mergem la patinoar și pentru că bem ciocolată caldă.
Andrei râse.
— Mie îmi place să facem bătăi cu bulgări. Și să nu venim la școală când e viscol.
Luca se încolăci pe scaun. Nu simțea acea bucurie. Iernile lui erau mai mult despre frig, dimineți întunecoase și oboseală.
Doamna îl observă.
— Luca, tu ce părere ai?
El ridică din umeri.
— Nu știu… Mie mi se pare că iarna… e prea lungă. Și e prea frig.
Câțiva colegi chicotiră, dar doamna clătină din cap, zâmbind.
— E firesc să simți așa, zise ea. Fiecare anotimp îi place cuiva și nu-i place altcuiva. Important e să înțelegi ce simți și să încerci să vezi și părțile bune, chiar dacă sunt mici.
Vorbele ei îl făcură pe Luca să se foiască, jenat. Parcă îl văzuse prin el.
„Toți par fericiți iarna, numai eu sunt morocănos”, gândi el. „Poate chiar sunt ciudat.”
Dar, în adâncul lui, o voce mică șoptea: „Poate totuși e în regulă. Doamna a zis că e firesc.”
Când se termină școala, afară se făcuse deja aproape întuneric, deși nu era nici măcar patru. Când trecu din nou pe lângă casa de cultură, se auzi iarăși corul. De data asta, ușa era puțin deschisă, iar vocile răsunau mai clar.
— Vrei să intrăm să vedem? întrebă mama, care îl așteptase la poartă.
— Nu… nu știu, murmură Luca, rușinat fără motiv.
Dar picioarele i se opriră singure în fața ușii.
Capitolul 3 – Înăuntru, la căldură și cântec
Holul casei de cultură mirosea a lemn vechi și a haine ude. Pe jos erau urme de zăpadă topită, iar de pe umerașe atârnau paltoane groase.
— Hai doar să aruncăm o privire, spuse mama, cu voce joasă. Dacă nu îți place, ieșim imediat.
Luca dădu din cap, ținându-și rucsacul lipit de el, ca un scut. Din sala mare de repetiții venea un cor de voci, acompaniat de un pian. Cineva bătea tactul cu palmele.
— Două măsuri de la început! se auzi o voce de femeie. Mai clar „din cer senin”, copii!
Luca și mama se strecurară pe lângă perete și se opriră la ușă. Înăuntru, vreo douăzeci de copii stăteau în fața dirijoarei. Toți aveau în față foi cu versuri. Unii se foiam, alții se străduiau să stea drepți. Un băiat roșcat își ridica ochelarii mereu pe nas.
Corul începu din nou:
„Din cer senin, încet, coboară,
Fulgi mici, ușori, în miez de seară…”
Vocile urcau și coborau împreună, ca niște păsărele sincronizate. Luca simți un nod în gât. Versurile vorbeau despre fulgi care acoperă orașul, despre lumină caldă la ferestre și despre oameni care se strâng laolaltă.
„Nu pare chiar așa tristă iarna în cântecul ăsta”, își spuse el.
Dirijoarea îi văzu în ușă și făcu un semn scurt din cap, zâmbind, ca și cum le-ar fi spus: „E în regulă, rămâneți.”
După ce cântecul se termină, ea aplaudă.
— Foarte bine! Mai lucrăm la final, dar începe să sune frumos. Pauză de cinci minute!
Copiii se împrăștiară prin sală. Unii își întindeau picioarele, alții râdeau sau vorbeau în grupuri mici. Băiatul roșcat îl observă pe Luca la ușă.
— Hei, tu ești nou? întrebă el, apropiindu-se.
— Nu… eu doar… treceam pe aici, zise Luca stânjenit. Am auzit… cântați.
— Aaa, păi noi suntem corul „Fulgi de lumină”, spuse băiatul mândru. Eu sunt Vlad. Tu?
— Luca.
— Cânți? întrebă Vlad scurt.
Luca se înroși.
— Nu prea… Adică nu în cor. Cânt uneori când sunt singur… dar nu cred că sunt bun.
Vlad ridică din umeri.
— Nici eu nu eram. Dirijoarea zice că vocea se antrenează, ca la fotbal. Vrei să stai să mai asculți? Avem repetiții cam o oră.
Luca se uită la mama. Ea îi zâmbi.
— Dacă vrei, eu te aștept aici, pe hol, cu o carte.
Inima lui Luca bătea mai repede. Nu-i plăcea să fie printre mulți copii necunoscuți, dar nici nu voia să plece.
— Bine… stau puțin, murmură el.
Se așeză pe un scaun în spate, aproape de perete. Corul reîncepu repetiția, iar dirijoarea îi încuraja:
— Mai zâmbiți puțin! Gura se deschide altfel când zâmbiți. Și iarna are zâmbete, nu uitați!
Luca își dădu seama că nici el nu zâmbise prea mult iarna asta. Își simțea fața obișnuită să stea încruntată.
Ascultă cântecele unul după altul. Unele erau vesele, altele mai lente, ca niște povești. Era un cântec care povestea despre un băiat care nu suporta frigul și prefera să stea în casă, dar descoperea, încet, că afară erau jocuri și prieteni care îl așteptau.
Luca se încordă. Parcă cineva îi cânta povestea lui.
„Și eu prefer să stau în casă. Și eu mă supăr pe iarnă…”
La finalul repetiției, dirijoarea se apropie de el.
— Bună. Eu sunt doamna Ana. Te-am văzut cum ascultai. Ți-a plăcut?
Luca își strânse rucsacul.
— Da… adică… da, mi-a plăcut cum cântă.
— Și tu cânți? întrebă ea, cu aceeași blândețe cu care îi vorbise și corului.
— Nu știu. Poate. Dar… nu cred că sunt bun.
Dirijoarea zâmbi cald.
— Nimeni nu se naște știind să cânte în cor. Trebuie doar să-ți placă și să încerci. Dacă vrei, data viitoare poți veni să vezi cum facem încălzirea. Doar să încerci, nu obligăm pe nimeni.
Luca dădu din cap, dar nu zise nimic. Avea senzația că în piept i s-a aprins o luminiță mică.
Capitolul 4 – Zile cenușii și o invitație neașteptată
Urmară câteva zile de iarnă mai grele. Cerul era adesea plumburiu, iar zăpada se transformase în zloata murdară la colțuri de stradă. Luca se trezea tot morocănos, cu aceeași senzație de oboseală.
Într-o după-amiază, după teme, stătea la fereastră și urmărea cum picăturile de apă se scurg pe geam. Gheața se topea încet. Simțea un amestec de tristețe și enervare.
„Nu suport când e așa. Nici zăpadă adevărată, nici uscat, totul e trist”, gândi el.
Mama veni cu două căni de ceai.
— Te-ai uitat pe cer azi? întrebă ea, așezând una lângă el.
— Da. E urât.
— Mie mi se pare interesant, spuse ea, sorbind o gură mică. Când e nor, lumina e mai moale. Nu mă mai dor ochii. Și liniștea… ai observat că oamenii vorbesc mai încet iarna?
Luca se gândi. La școală nu, dar pe stradă, da, oamenii parcă alergau mai puțin și vorbeau mai încet.
— Nu știu, murmură el. Eu tot nu am chef de nimic.
— E în regulă să fii fără chef, spuse mama, atingându-i ușor umărul. Uneori, iarna ne obosește. Important e să nu ne supărăm prea tare pe noi pentru asta. Să ne dăm timp.
„Să nu mă supăr pe mine”, repetă Luca în gând. De obicei, când se trezea morocănos, se certa singur: „De ce ești așa? De ce nu poți fi vesel?” Poate tocmai asta îl făcea să se simtă și mai greu.
Seara, telefonul mamei sună. Era doamna Ana.
— Bună seara, doamnă. Scuzați că vă deranjez… Voiam să vă întreb dacă Luca ar vrea să participe la repetițiile corului. Urmează un mic spectacol de iarnă, iar lui pare să-i placă muzica.
Mama se uită imediat spre el.
— Doamna Ana de la cor… te întreabă dacă ai vrea să vii la repetiții, spuse ea, acoperind microfonul.
Luca își simți stomacul strâns.
— Nu știu…, șopti. Dacă greșesc? Dacă se uită toți la mine?
Mama se întoarse la telefon.
— E puțin nesigur, dar cred că i-ar prinde bine să încerce, spuse ea sincer.
După ce închise, se așeză lângă el.
— Poți să mergi măcar o dată. Dacă nu îți place, nu te obligă nimeni să rămâi.
— Și dacă o să fiu morocănos acolo? întrebă el brusc. Și dacă n-am chef să cânt?
Mama zâmbi trist, dar cald.
— Atunci o să fii morocănos și fără chef, dar o să fii acolo. Nu trebuie să fii mereu plin de entuziasm ca să faci ceva. Ai voie să fii tu, chiar și cu fața ta supărată.
Luca rămase pe gânduri. Nu se gândise niciodată că poate merge undeva chiar dacă nu e „în toane bune”.
— Bine… o să încerc, murmură el.
Capitolul 5 – Repetiția în care ceva se schimbă
În ziua repetiției, aerul era foarte rece, dar cerul se limpezise. Soarele strălucea pe zăpada înghețată, făcând-o să lucească ca sticla spartă. Blocurile păreau acoperite cu praf de diamant.
— Arată ca într-un desen animat, spuse mama, în timp ce mergeau spre casa de cultură.
Luca nu zise nimic, dar în colțul gurii i se ivi un început de zâmbet. Chiar arăta frumos totul.
În sala de repetiții, Vlad îl salută vesel.
— Hei, ai venit! Credeam că te-ai răzgândit.
— M-am răzgândit de mai multe ori, recunoscu Luca, dar până la urmă… sunt aici.
— Asta-i partea cea mai grea, zâmbi Vlad. Restul vine.
Dirijoarea Ana îi adună pe toți în semicerc.
— Azi avem un coleg nou care vrea să încerce, spuse ea, făcând semn spre Luca. Îi arătăm cum ne încălzim vocea, bine?
Câțiva copii îi zâmbiră prietenos. Luca simți că obrajii îi iau foc, deși în sală nu era chiar atât de cald.
Încălzirea începu cu sunete ciudate: „ma-ma-ma”, „mi-mi-mi”, „brrr” cu buzele, ca un mic motor. La început, Luca abia îndrăznea să scoată sunete, dar când îi văzu pe ceilalți cât de caraghios se strâmbau și râdeau, se relaxă.
— E ca un joc, își spuse. Nu trebuie să fiu perfect.
Când cântară cântecul despre băiatul care nu suporta frigul, dirijoarea se opri și se uită la ei.
— Gândiți-vă că fiecare dintre voi a fost, măcar o dată, în locul lui, zise ea. Că nu v-a venit să ieșiți din casă, că ați fost supărați sau fără chef. E normal. Cântecul ăsta nu spune că e greșit să fii așa. Spune doar că, uneori, dacă îți faci un mic curaj, descoperi lucruri pe care nu le vezi din patul tău cald.
Luca simți că vorbele ei se lipesc de el, ca niște fulgi ușori.
„Deci nu e greșit că sunt morocănos?” își zise. „Poate e doar… o stare. Care poate să vină și să plece.”
Pe parcursul repetiției, de câteva ori simți cum se încruntă iar, când nu-i ieșea un sunet sau când se încurca în versuri. Dar, în loc să se certe în gând, inspiră adânc și își spuse: „E ok. Abia înveți.”
La sfârșit, dirijoarea se apropie de el.
— Ai voce plăcută, Luca. Îți lipsește doar încrederea. Rămâi cu noi și pentru spectacol?
Luca se uită la Vlad, care făcea semne din cap: „Da, da, rămâi!”
— O să încerc, zise el. Nu promit că o să fiu vesel în fiecare zi.
Dirijoarea râse ușor.
— Nici noi nu suntem veseli în fiecare zi, crezi? Important e să vii așa cum ești. Muzica are grijă de restul.
Capitolul 6 – Seara spectacolului
Ziua spectacolului veni mai repede decât credea Luca. Afișele lipite pe ușa casei de cultură anunțau: „Spectacol de iarnă – Corul de copii «Fulgi de lumină»”. Pe unul dintre afișe, Vlad desenase cu pixul un fulg zâmbăreț.
Afara se lăsa seara. Cerul era mov-albăstrui, iar primele stele pâlpâiau palid. Zăpada călcată de atâtea picioare devenise netedă și lucioasă.
În culise, Luca își strângea foaia cu versuri în mâini.
— O să uiți dacă te uiți numai la foaie, îl tachină Vlad. Las-o jos. Știi cântecul.
— Mi-e frică să nu greșesc, șopti Luca.
— Și dacă greșești, ce? întrebă Vlad. Nu se supără nimeni. Poate doar tu pe tine. Și ai zis că încerci să nu te mai superi chiar așa tare, nu?
Luca se opri, surprins.
— Ți-am zis eu asta?
— Nu, dar se vede, zâmbi Vlad. În ultimele zile nu te-ai mai încruntat chiar tot timpul.
Dirijoarea bătu din palme.
— Copii, ne pregătim! Nu uitați, nu cântăm ca să fim perfecți, cântăm ca să dăruim puțină căldură celor care ne ascultă.
Când cortina se ridică, Luca văzu sala plină. Părinți, bunici, frați mai mici. Mama lui stătea în al treilea rând și îi făcea cu mâna. Lângă ea era tata, care abia sosise de la muncă, cu paltonul încă pe el.
Luminile îi făceau pe toți să pară mai mici și mai îndepărtați. Când corul începu să cânte primul cântec, Luca simți că inima îi bate în ritmul muzicii. Cuvintele veneau, una după alta, iar vocile lor se amestecau într-una singură, mare și caldă.
Când veni rândul cântecului despre băiatul care nu suporta frigul, Luca se concentră. Era una dintre piesele lui preferate acum. Cânta cu grijă, simțind fiecare vers.
„Nu-i vin a ieși, nu vrea să privească,
Zăpada de-afară, lumina cerească…”
La un moment dat, simți că îl cuprinde o emoție ciudată. Parcă se vedea pe el în versuri, stând bosumflat în pat. Dar, în același timp, se vedea și afară, în zăpadă, alături de colegii lui de la cor, sau mergând cu mama prin aerul rece, ascultând cum scârțâie zăpada.
„Eu sunt și băiatul supărat, și cel care iese”, gândi el, fără să se oprească din cântat.
Când cântecul se termină, sala aplaudă cald. Luca simți un fel de căldură care îi pornea din piept și se răspândea până în vârful degetelor. Nu mai era doar căldura reflectoarelor. Era altceva.
La final, când se plecară toți, Luca zări o doamnă din public ștergându-și discret o lacrimă. Mama lui avea ochii strălucitori.
Capitolul 7 – O plimbare în liniștea zăpezii
După spectacol, părinții se adunaseră în hol, felicitând copiii, făcând poze, vorbind între ei. Afară, noaptea se așternuse de tot. Luminile felinarelor se reflectau în zăpadă.
— Sunt foarte mândră de tine, spuse mama, îmbrățișându-l strâns.
— Și eu, adăugă tata. Ai cântat din suflet, fiule.
Luca ridică din umeri, rușinat.
— Am cam greșit un cuvânt la refren… recunoscu el.
Tata râse.
— Eu nici nu mi-am dat seama.
Luca își aminti de vorbele lui Vlad: „Poate doar tu te superi pe tine.” De data asta, nu mai voia să facă asta.
— Cred că… e în regulă, zise el, mai mult pentru el însuși.
Au pornit spre casă pe jos. Nopțile de iarnă aveau un fel de liniște specială. Se auzea doar scârțâitul pașilor prin zăpadă și, din când în când, câte o mașină trecând încet.
Luca își ridică privirea spre copacii goi de pe marginea drumului. Crengile lor subțiri desenau linii negre pe cerul albastru-închis. Pe câteva crengi se vedea zăpadă, ca niște perne mici.
— Par niște mâini care țin zăpada, spuse el, mai mult în șoaptă.
— Așa e, zâmbi mama. Iarna copacii par goi, dar ei nu sunt morți. Se odihnesc. Strâng puteri pentru primăvară.
Luca se gândi la asta. Copacii nu erau nici triști, nici veseli. Pur și simplu își făceau treaba lor, în ritmul sezonului.
— Poate și eu am nevoie să mă odihnesc mai mult iarna, spuse el încet. De-asta sunt mai supărat uneori.
— Poate, zise mama. Important e să îți asculți corpul și inima. Și să știi că nu e nimic rău în asta.
Trecând pe lângă un mic parc, văzură câțiva copii făcând un om de zăpadă sub un felinar. Omul de zăpadă era strâmb, cu un morcov prea lung pentru nas și un fular care atârna doar pe o parte. Copiii râdeau, în ciuda frigului.
— Nu vrei să mergem și noi puțin în parc? întrebă tata. Ocolim, dar nu ne grăbim.
— E frig…, spuse Luca, din reflex. Apoi se opri. Se gândi la cântecul din cor, la băiatul care refuza să iasă.
— Dar… putem merge puțin, adăugă el.
Intrând pe aleea parcului, simți zăpada mai moale sub bocanci. Felinarele aruncau pete rotunde de lumină pe jos. Dintr-una dintre casele de lângă parc se auzea un cântec de iarnă, difuz, ca un ecou.
Luca își băgă mâinile în buzunare și inspiră adânc aerul rece. Îi pișca nările, dar avea și un miros curat, aproape dulce.
— Știi, spuse el, iarna nu e doar frig. E și… liniștea asta. Și lumina asta, care se reflectă în zăpadă. Și corul. Și ceaiul cald acasă.
Se opri, surprins de propriile lui cuvinte.
— Uite cum vezi tu partea bună, spuse tata, zâmbind.
— Nu înseamnă că nu o să mai fiu supărat uneori, zise Luca serios.
— Nici nu trebuie, îl liniști mama. Dar acum știi că poți fi supărat și totuși să găsești ceva mic care să-ți placă.
Luca privi din nou copacii. În lumina felinarelor, crengile lor păreau că strălucesc. Își imagina cum, sub scoarță, seva se pregătește încet pentru primăvară.
„Iarna nu e doar o pauză tristă”, gândi el. „E și un timp în care totul respiră mai încet, ca să prindă putere.”
Și, pentru prima dată, simți un fel de respect pentru frigul care îi roșea obrajii și pentru zăpada care îi umezea bocancii. Iarna nu era împotriva lui. Era doar… altfel.
În seara aceea, când se băgă în pat, Luca simți oboseala plăcută după o zi lungă. Din camera vecină se auzea ușor radioul, unde cineva cânta un alt cântec de iarnă.
Își strânse plapuma în jurul lui și închise ochii. Își amintea de luminile scenei, de vocile colegilor din cor, de scârțâitul zăpezii, de liniștea parcului.
„Mâine poate mă voi trezi iar morocănos”, își spuse în gând. „Dar acum știu că e în regulă. Și că, undeva între fulgi, frig și cântec, o să găsesc mereu câte ceva de iubit la iarnă.”
