Capăt de stradă și primele fulgi
Iarina și Mara locuiau la capătul unei străzi ce se îndrepta spre parc. Într-un decembrie cu zile scurte, fereastra lor a început să zugrăvească dimineți albastre. Iarina iubea copacii. Mara iubea păsările. Amândouă iubeau misterele naturii. Într-o dimineață, când încă nu se trezise soarele, fereastra Marei a tremurat de fericire.
— Mergem afară? — a șoptit Iarina, cu obrajii roșii de somn.
— A nins! — a răspuns Mara, deja la jachetă.
Au ieșit încet. Zăpada scârțâia sub bocanci ca o melodie nouă. Aerul era rece, dar nu tăios; avea miros de lemn umed și de ceai aburind. Fulgii se așezau pe gene și pe păr ca niște confetti fragile. Fetele au privit străzile schimbate. Totul părea mai atent. Casele aveau căciuli de zăpadă. Gardurile scrâșneau ușor. Copacii păreau gardieni blânzi ai drumului.
— E ca în povești, dar e real — a spus Mara, atingând un fulg între degete. S-a topit imediat, lăsând o picătură rece.
Iarina a zâmbit. Iubea faptul că natura se transforma fără să ceară nimic. Iarna venea cu pași mici și tăcuți, dar aducea și curajuri mărunte.
Minutul cu bunica pe ecran
Bunica Iarinei locuia departe, la munte. Avea o casă cu lemn și o fereastră care privea spre pădure. Când fetele au vrut să-i arate zăpada, telefonul a gemut de fericire. Au sunat-o pe bunică și i-au făcut apel video.
Pe ecran, bunica li s-a arătat cu ochelari mari și cu o cană aburindă. În spatele ei, copacii erau acoperiți ca niște bătrâni în blănuri albe.
— Uitați-vă! — a strigat Mara. — A nins și la noi!
— Văd, dragele mele — a râs bunica. — Iarna ne trimite scrisori albe. Povestiți-mi ce ați făcut.
Fetele au arătat cu degetele pe ecran, făcând planuri: un om de zăpadă mic, urme de pași în parc, o plimbare scurtă până la ceainăria din colț. Bunica le-a povestit despre cum în copilărie făcea șosete groase din lână și cum asculta vântul care fredona peste coșurile de fum.
— Și dacă vreți, vă trimit o supă caldă prin gânduri — a spus bunica. — Închideți ochii și amintiți-vă de mirosul de supă.
Iarina a închis ochii. A simțit cum ceva cald îi aluna pe tâmple. A deschis ochii și a văzut că fulgii continuau să cadă ca un film de mătase.
Drumul către ceainărie
Ceainăria era la două străzi de casă. Avea un semn rotund și o ușă verde. Când au intrat, s-au întâmpinat cu un val de căldură și cu un miros de condimente și ceai. Pereții erau tapetați cu fotografii vechi ale orașului; o lampă cu abajur ținea lumina joasă, primitoare.
— Bună, avem două cești de ciocolată caldă, vă rog — a spus Iarina la tejghea.
Doamna de la ceainărie le-a zâmbit cu ochi blânzi și le-a pregătit cu grijă două cești. Aburul făcea figuri în aer. Pe o masă mică, un bătrân citea o carte groasă; la colț, un grup de bunici își povesteau amintiri.
Fetele s-au așezat lângă geam. Afară, fulgii se așezau pe pervaz. Înăuntru, aburul le încălzea palmele. Mara a luat o linguriță și a amestecat ciocolata, iar Iarina a privit pe fereastră.
— Știi, mi-e puțin teamă de iarnă noaptea — a mărturisit Mara, cu voce mică.
— Pentru ce? — a întrebat Iarina, curioasă.
— Că e prea liniște uneori. Și că se pierde ceva... — a spus Mara.
Iarina i-a luat mâna. Mâinile li s-au întâlnit calde, și frica Marei a devenit mai mică.
— Eu cred că iarna ascunde lucruri bune, nu le pierde. Le păstrează pentru noi — a zis Iarina.
Micile curajuri
Au plecat din ceainărie cu inima mai ușoară. Afară, se jucau copiii, făceau bulgări și glumeau. Iarina și Mara au început să construiască un om de zăpadă. Nu era mare, dar avea ochi din cărbuni găsiți lângă șemineu, un buton vechi pentru nas și o eșarfă colorată luată din geantă.
La un moment dat, un băiat de la școală s-a apropiat și le-a spus:
— Nu vă înghesuiți, am și eu idei.
Fetele i-au zâmbit și l-au invitat. Au lucrat împreună și au râs. Omul de zăpadă a prins viață în felul simplu al copiilor: prin atingeri blânde și idei împărtășite. Când iarna pare rece, curajul e apoi un schimb de căldură.
Pe drumul spre casă, Mara a zărit o vrabie tremurândă sub un tufiș. S-a oprit și a căutat firmituri în buzunar. Iarina a scos o bucată din biscuiți și le-au pus împreună sub tufiș, alături de un mic adăpost improvizat dintr-o cutie de carton.
— Nici o creatură nu trebuie lăsată singură când e frig — a spus Iarina.
— Ai dreptate — a murmurat Mara. — Mă simt bine când ajut.
O seară de ceai și povești
Seara, casa lor mirosea a portocale și scorțișoară. Bunica a rămas pe ecran, dar acum le-a citit o poveste scurtă. Fetele s-au culcat pe canapea cu pături și pături. Povestea vorbea despre o pisică care învăța să meargă în zăpadă. Era simplă, amuzantă și caldă.
— Știți ce-mi place la povești de iarnă? — a întrebat bunica. — Că te învață să fii blând cu tine și cu ceilalți.
— Și ne face să visăm la lucruri pe care le putem face mâine — a adăugat Mara.
După poveste, ele au scris fiecare câte o mică listă: lucruri de făcut iarna asta. Iarina a scris: „Să plantez semințe în primăvară și să observ cum renaște totul.” Mara a scris: „Să hrănesc păsările în zilele geroase.”
Mulțumire pentru iarnă
Înainte de culcare, fetele au deschis geamul două minute. Aerul iernii le-a mângâiat nasurile. Vântul a rostit o melodie surdă printre țigle. Iarina și Mara au închis ochii și au mulțumit. Pentru zăpadă care le-a schimbat orașul. Pentru ceaiul cald care le-a adus curaj. Pentru videoclipul bunicii care le-a făcut să simtă distanța mai mică.
— Mulțumesc, iarnă — a șoptit Mara.
— Pentru povești, pentru liniște și pentru că ne lași să fim curajoase — a răspuns Iarina.
Au adormit cu fețele încălzite de pături, cu gândul că mâine vor ieși iar. Știau că iarna poate părea mare și rece. Dar în micul lor oraș, iarna era o colecție de gesturi blânde: o cană de ceai, o mână întinsă, o poveste împărtășită. Și când dimineața avea să vină, aveau deja planuri noi, mici și bune, de a face lumea puțin mai caldă.
