Mihai avea patru ani și un râs mic, ca un clopoțel. În dimineața aceea, în parc, ținea în mână o găletușă roșie. Era găletușa lui preferată. „Roșie, roșie, roșie!”, cânta el, doar ca să se audă.
Pe bancă stăteau prietenii lui: Ana, care purta o pălărie galbenă, și Luca, care avea o minge albastră. Lângă ei tropăia și un cățel mic, Puf, cu o coadă ca o perie. Toți erau prieteni buni și se jucau în fiecare zi.
„Facem prăjituri de nisip?”, a întrebat Ana.
„Da! Da! Da!”, a zis Mihai, fericit. „Eu aduc apă!”
„Eu aduc frunze!”, a spus Luca. „Frunzele sunt ca niște farfurii.”
„Ham!”, a zis Puf, adică „Și eu ajut!”.
Au mers la groapa cu nisip. Nisipul era moale și cald. Mihai a pus găletușa roșie lângă el, ca un soldățel cuminte. Ana a pus pălăria galbenă jos, ca să nu zboare. Luca a pus mingea albastră lângă pantofi. Puf s-a așezat și el, ca un paznic pufos.
Mihai a luat o lopățică și a început să sape. Sapa-sapa-sapa. Ana turna nisip în forme. Luca aducea frunze verzi și le așeza frumos. Totul era liniștit și vesel.
Apoi, fără să vrea, Mihai a făcut un pas mare. Un pas mare, mare. Și… poc! A călcat pe mingea albastră a lui Luca. Mingea a sărit ca o broască: boing! boing! și a plecat rostogolindu-se.
„Mingea mea!”, a strigat Luca, surprins.
Mihai s-a speriat puțin. Ochii lui s-au făcut mari. „Eu… eu n-am vrut…”
Mingea s-a dus drept în găletușa roșie. Și găletușa, săraca, s-a clătinat și a vărsat apa. Plosc! Apa a făcut un mic lac în nisip, chiar lângă prăjiturile Anei.
Ana s-a uitat la lacul mic. „Ups… prăjiturile mele au acum supă!”
Puf a venit repede și a lins apa. Șlap-șlap-șlap. Și, fiindcă era vesel, a dat din coadă. Coada lui a lovit frunzele lui Luca. Frunzele au zburat ca niște fluturași.
„Frunzele mele!”, a zis Luca, dar a început să râdă, pentru că frunzele chiar arătau ca niște fluturași.
Mihai a rămas cu buza tremurată. El se uita la Ana, la Luca, la găletușa lui roșie, la mingea albastră, la lacul mic. Și în capul lui era un gând simplu: „Am făcut o boacănă.”
A tras aer în piept. Apoi a spus, încet și clar, ca un băiețel curajos: „Îmi pare rău, Luca. Îmi pare rău, Ana.”
Ana s-a apropiat și i-a pus o mână mică pe umăr. „E în regulă, Mihai. Ai spus ‘îmi pare rău'. Asta e foarte bine.”
Luca a ridicat mingea albastră și a dat din cap. „Și eu zic că e în regulă. Mingea e încă rotundă. Uite: rotundă, rotundă!”
Mihai a zâmbit puțin. „Rotundă, rotundă…”, a repetat el, și a mai crescut zâmbetul.
Dar acum aveau o problemă amuzantă: prăjiturile de nisip stăteau lângă lacul mic, iar lacul se făcea tot mai mare, pentru că Puf tot lingea și tot împingea apa cu botul. „Șlap-șlap”, și apa se ducea ici-colo.
„Cred că Puf face un râu!”, a râs Ana.
„Un râu în miniatură!”, a spus Luca. „Un râu mic-mic.”
„Eu nu vreau râu în prăjituri”, a zis Mihai, serios, dar cu ochii jucăuși. „Vreau prăjituri… uscate!”
Au început să se gândească. Împreună. Ca prietenii.
„Facem un pod!”, a propus Luca. „Pod, pod, pod!”
„Da! Pod!”, a zis Ana. „Din frunze!”
„Din frunze-fluture!”, a adăugat Mihai, și a chicotit.
Au cules frunzele. Le-au pus una lângă alta, peste lac. Frunzele pluteau puțin. Puf s-a uitat atent, ca un inginer. „Ham!”, a zis el, adică „E bun!”.
Mihai a împins ușor mingea albastră. Mingea a trecut pe pod… și s-a oprit. Frunzele erau alunecoase. Mingea a vrut să danseze. Ușor, ușor: șușu!
„Mingea dansează!”, a strigat Ana.
„Dansează, dansează!”, a repetat Mihai, și a râs.
Luca a încercat și el. Mingea a făcut o piruetă mică și a căzut în lac: plosc! Toți trei au rămas o clipă tăcuți. Apoi Puf a băgat botul și a scos mingea, mândru, ca un erou ud.
„Bravo, Puf!”, au spus toți.
Puf a scuturat apa. Fșșșt! Dar a stropit fața lui Mihai. Mihai a clipit. Apa era rece și amuzantă. „Puf m-a udat!”, a zis el, prefăcându-se supărat, dar deja râdea.
„Îmi pare rău!”, a zis Puf, dar numai cu ochii, pentru că el nu știa cuvintele. A dat din coadă încet, ca și cum ar fi spus: „Pardon-pardon.”
Mihai a îngenuncheat și l-a mângâiat. „E în regulă, Puf. Și eu am zis ‘îmi pare rău' mai devreme. Acum suntem echipă.”
Au decis să mute prăjiturile de nisip mai departe de lac. „Unu, doi, trei… ridicăm!”, a spus Ana.
„Unu, doi, trei… ridicăm!”, au repetat toți, chiar și Puf, cu un „ham” pe trei.
Au pus prăjiturile pe frunzele mari, ca pe tăvi. Apoi au folosit găletușa roșie, de data asta goală, ca să scoată apa din lac. Mihai lua apă cu grijă. „Și vars aici, la copac. Copacul bea!”
Luca ținea mingea departe, departe. „Stai cuminte, minge. Cuminte, minge.”
Ana număra: „O găletușă, două găletușe, trei găletușe.” Repetiția făcea totul mai ușor.
Lacul a devenit un băltoacă mică. Apoi o pată umedă. Apoi nimic. Nisipul a rămas doar puțin întunecat, ca o ciocolată.
„Gata!”, a spus Mihai, mândru.
„Gata!”, a spus Ana.
„Gata!”, a spus Luca.
„Ham!”, a spus Puf.
S-au așezat toți lângă prăjiturile de nisip, care acum erau iarăși frumoase. Mihai a luat o frunză și a pus-o deasupra, ca un capac. „Prăjitură cu frunză. Specialitatea casei.”
„Și prăjitură cu… supă de mai devreme”, a zis Ana, și a chicotit.
„Și prăjitură cu minge dansatoare!”, a zis Luca.
Toți au râs. Râsul lor era cald și rotund, ca mingea albastră: rotund, rotund.
Mihai s-a uitat la prietenii lui. Inima lui se simțea ușoară. „Când zici ‘îmi pare rău', e mai bine”, a spus el, simplu.
Ana a dat din cap. „Da. Și când ajuți, e și mai bine.”
Luca a adăugat: „Și când râdem împreună, e cel mai bine.”
Puf a căscat mic. „Haaam”, ca și cum ar fi zis: „Și când e liniște, e bine.”
Soarele era blând. Vântul mișca încet frunzele. Mihai a strâns găletușa roșie la piept. Nu mai era supărat. Era liniștit și fericit.
„Mâine facem iar prăjituri?”, a întrebat el.
„Da”, a spus Ana.
„Da”, a spus Luca.
„Ham”, a spus Puf.
Și au stat acolo încă puțin, aproape unul de altul, cu prăjiturile de nisip, cu mingea albastră cuminte, cu pălăria galbenă pe capul Anei, și cu găletușa roșie lângă Mihai, iar ziua a mers mai departe încet, încet, ca o poveste care se termină frumos.
