Partea 1
Mara are patru ani și râde ca un clopoțel. Azi stă în curte cu prietenii ei: Iepurașul Pufi, Ursulețul Nino și Rățușca Dodo. Pe iarbă e o păturică. Pe păturică sunt mere feliate și biscuiți rotunzi.
„Vreau un strigăt de raliu!” spune Mara. „Unul blând. Nu tare. Unul ca o mângâiere.”
„Ca o mângâiere?” întreabă Pufi și își mișcă nasul. „Eu pot: ‘Hop-hop!'”
„Hop-hop e cam săltăreț,” zice Nino. „Eu pot: ‘Grr-bună!'”
Dodo clatină ciocul. „Eu pot: ‘Cuac-cuac, vă rog!'”
Mara își pune degetul la bărbie. „Ce-ar fi… ‘Împreună, vă rog!'”
Toți tac o clipă. Apoi Pufi zice: „Împreună… vă rog!”
„Împreună, vă rog!” repetă Nino.
„Împreună, vă rog!” spune Dodo și face o plecăciune mică.
Mara râde. „E perfect! E politicos. E cald. Și ne aduce aproape.”
Ei mai repetă o dată, încet, ca un secret: „Împreună, vă rog.”
Partea 2
Primul lucru neașteptat se întâmplă imediat. Un vânticel suflă și șervețelele albe o iau la fugă, ca niște fluturași.
„Șervețelele au picioare!” strigă Dodo.
„Nu au picioare,” spune Mara. „Au chef de joacă.”
Pufi aleargă după ele. Nino aleargă după Pufi. Dodo aleargă după Nino. Mara aleargă după toți.
Șervețelele se ascund sub o găleată albastră.
„Găleata a mâncat șervețelele?” întreabă Pufi, speriat… doar un pic.
Mara se apleacă. „Stai liniștit. Le rugăm frumos.”
Ea bate ușor în găleată. „Găleată dragă, dai drumul șervețelelor, te rog?”
Nino adaugă repede: „Împreună, vă rog!”
Dodo repetă: „Împreună, vă rog!”
Pufi șoptește și el: „Împreună, vă rog…”
Mara ridică găleata. Șervețelele zboară afară ca niște porumbei de hârtie.
Toți râd. „Au ieșit!” spune Nino. „A mers!”
Al doilea lucru neașteptat: borcanul cu miere al lui Nino se rostogolește încet. Se rostogolește, se rostogolește… și se oprește lângă pantoful Marei.
„Borcanul vrea plimbare,” zice Mara.
„Nu, vrea ordine,” spune Nino. „Dar eu am lăsat capacul…”
Dodo se apropie. „Capacul e aici? Sau e… în nori?”
Pufi se uită în sus. „Nu e în nori. Norii nu mănâncă capace.”
Mara găsește capacul sub păturică. Îl ridică ca pe o coroană. „Uite-l! Îl punem la loc. Dar cu politețe.”
Ea întinde capacul. „Nino, poftim.”
„Mulțumesc,” spune Nino și îl înșurubează atent. „Mulțumesc mult.”
„Cu plăcere,” zice Mara. Și toți, din obișnuință, spun iar: „Împreună, vă rog!”
Al treilea lucru neașteptat e cel mai amuzant. Dodo găsește o trompetă mică de jucărie. Vrea să cânte strigătul de raliu. Dar, când suflă, iese un sunet ca o… bășicuță de apă: „Pffft!”
Dodo se oprește. „Ups.”
Pufi râde. „Trompeta e timidă!”
Nino râde și el. „Sau are nasul înfundat.”
Mara ia trompeta, o întoarce, o scutură. Din ea cade un biscuit rotund.
„Aha!” zice Mara. „Trompeta era plină de gustare.”
Dodo clipește. „Eu am pus biscuitul acolo… ca să nu-l pierd.”
„Și ai uitat,” spune Pufi.
Dodo se foiește. „Vă rog să nu fiți supărați.”
Mara îl mângâie pe cap. „Nu suntem supărați. Spunem frumos ce facem. ‘Te rog' și ‘mulțumesc'. Așa.”
Ea îi dă biscuitul. „Poftim.”
„Mulțumesc,” spune Dodo.
„Cu plăcere,” zic toți.
Apoi Mara spune: „Acum cântăm strigătul. Dar încet. Blând.”
Dodo suflă iar. De data asta iese un sunet drăguț: „Puu-puu!”
Și, peste sunet, ei spun în cor, șoptit și vesel: „Împreună, vă rog!”
Partea 3
Soarele se face mai moale, ca o pernă galbenă. Prietenii stau iar pe păturică. Merele trosnesc ușor între dinți. Mierea stă cuminte în borcan. Șervețelele stau în grămăjoară, ca niște pui de nori.
Mara se uită la toți. „Strigătul nostru ne ajută. Ne amintește să fim blânzi.”
Pufi dă din urechi. „Și să cerem frumos.”
Nino dă din lăbuțe. „Și să mulțumim.”
Dodo dă din aripi. „Și să râdem când se întâmplă lucruri năstrușnice.”
Mara închide ochii o clipă. „Mai facem o dată. Dar ca un cântec de somn.”
Toți șoptesc, lung, liniștit: „Împreună… vă rog…”
Vântul se oprește și el, ca să asculte. În curte e calm. E bine. Iar prietenii, lipiți unii de alții, zâmbesc și știu sigur: când spun „te rog” și „mulțumesc”, totul se așază la loc, ca o păturică netedă.
