A fost odată ca niciodată, într-un sat mic și alb ca laptele, un băiețel de patru ani pe nume Andrei. El trăia într-o casă caldă, cu ferestre luminoase, unde zăpada cădea ca o pătură moale și clopote mici sunau „cling-cling” la fiecare adiere de vânt. Afară ningea încet, iar mirosul de cozonac intra pe sub uși. Bradul din sufragerie aștepta să fie împodobit.
În seara de Ajun, Andrei avea o grijă mică, dar importantă: guirlanda cea veche, cu luminițe jucăușe, nu mai lumina. O chema pe mămica, care venea mereu cu miros de turtă dulce și povești bune. „Mami, guirlanda s-a oprit... Oare se simte singură?” Andrei se uita la firul colorat, sperând la o magie.
Mama zâmbea liniștit. „Poate guirlanda are nevoie să o ascultăm puțin. Să-i vorbim încet, ca să nu se sperie.” Andrei îi șopti: „Guirlandă, suntem aici. Nu te teme, nu ești singură. Bradul și noi te așteptăm să strălucești.”
Tata desface cu grijă fiecare beculeț. „Uite, unul s-a desprins un pic. Îl punem la loc și vedem dacă guirlanda vrea să cânte din nou.” Andrei privea cu ochi mari, și-n sufletul lui, clopoțeii de Crăciun sunau „cling-cling” de bucurie.
Când beculețul s-a fixat la locul lui, Andrei a spus încet: „Mulțumim, dragă guirlandă, că ne luminezi casa!” Și, ca prin farmec, luminițele s-au aprins una câte una, făcând să danseze umbre pe pereți. Bradul părea să zâmbească, iar în jur mirosea a scorțișoară și povești vechi.
Andrei a aplaudat încet. „Guirlanda ne-a ascultat. Și noi am ascultat-o pe ea. Când asculți cu blândețe, orice lucru prinde viață.” Mama l-a luat în brațe și au privit împreună bradul, luminat ca un vis frumos.
Afară ningea tot mai lin, „ninge, ninge ca-n poveste”, iar clopotele micuțe cântau în depărtare. În casă, liniștea era ca o pătură moale. Andrei a închis ochii, simțind lumina caldă a guirlandei pe obraji. Și a adormit cu inima plină de pace, ascultând cântecul blând al Crăciunului.
