Capitolul 1: Harta din stele lipicioase
Matei era genul de băiat care își aranja creioanele după culoare și își punea șosetele la pereche fără să i se ceară. În seara aceea, stătea în camera lui, cu limba scoasă puțin într-o parte, concentrat ca un ceasornicar.
Pe covor erau împrăștiate foi, o lanternă mică și un pachet de steluțe fosforescente.
„Încă una aici,” mormăi Matei, lipind o steluță pe o foaie mare. „Și încă una… exact la colț.”
În spatele lui, Darius, prietenul lui cel mai bun, se învârtea pe scaun ca un titirez.
„Matei, tu faci o hartă sau un covor pentru furnici?” râse Darius.
„E o hartă,” spuse Matei, serios. „Dar nu una obișnuită. E o hartă de stele. Uite, am desenat marginea pădurii de lângă bloc. Și aici… aici e luminița pe care am văzut-o aseară.”
Darius se opri din rotit.
„Luminița aia care a clipit de trei ori și apoi a dispărut? Eu am zis că e un licurici cu baterii.”
„Licuricii nu fac ‘piu-piu-piu',” zise Matei. „Și nu lasă urme ca niște cercuri perfecte pe pământ.”
Darius își lipi nasul de foaie. „Cercuri perfecte? Ca la matematica de clasa a doua?”
„Mai perfecte,” zise Matei, și își netezi hârtia cu palma, ca și cum ar fi mângâiat o pisică invizibilă. „Tata zice că, dacă nu înțelegi ceva, fă-ți un plan. Așa că lipesc stele ca să nu uit. Uite, steluțele astea sunt puncte de reper. Aici e banca. Aici e stâlpul cu afișe. Aici e lisierea.”
Darius își ridică sprâncenele. „Lisierea… adică locul unde se termină copacii și începe luminișul, nu?”
„Da,” spuse Matei. „Exact. Și acolo mergem mâine seară.”
„Mâine seară?” repetă Darius, dar vocea lui nu suna speriată, ci ca o trompetă care abia așteaptă să cânte. „Adică… o misiune?”
Matei își aprinse lanterna și o stinse repede, ca un semnal secret.
„Misiune,” spuse el. „Dar una sigură. Luăm apă, biscuiți, un fluier și… o pătură.”
Darius își puse mâna pe inimă, teatral. „În sfârșit, se întâmplă ceva mai interesant decât tema la română.”
Matei zâmbi. „Și mai luăm și steluțe. Dacă găsim ceva, marcăm locul. Cu grijă.”
„Tu și grijă,” chicoti Darius. „Sunteți ca frații.”
În noaptea aceea, Matei lipi ultima steluță și stinse lumina. Stelele de pe foaie străluceau blând, ca și cum harta șoptea: „Pe aici e drumul.”
Capitolul 2: Lisierea care foșnea a curiozitate
A doua seară, cei doi băieți merseră pe alee cu rucsacuri mici. Cerul era albastru-închis, iar luna părea un biscuit mușcat.
„Ai adus fluierul?” întrebă Matei.
Darius scoase un fluier galben. „Sigur. Și, dacă întâlnim extratereștri, le cânt ‘La mulți ani'.”
„Nu cred că au zile de naștere ca noi,” zise Matei.
„Atunci le cânt ‘Alunelu',” spuse Darius. „Aia merge la orice planetă.”
Când ajunseră la lisiere, pădurea mirosea a frunze și a pământ cald. Nu era întuneric urât, ci un întuneric prietenos, ca o pătură moale.
Matei scoase harta dintr-o mapă și o ținu sub lanternă.
„Uite,” șopti el. „Suntem aici. Banca e acolo. Stâlpul… acolo. Și cercurile… în luminiș.”
Darius păși atent, dar cu un zâmbet mare. „Atenție, domnule explorator. Dacă apare un monstru… îl întreb politicos unde e toaleta.”
„Nicio șansă de monștri,” spuse Matei, calm. „Orice ar fi, o să fie… ceva nou.”
Ajunseră în luminiș și se opriră. Pe iarbă, într-adevăr, erau trei cercuri palide, ca niște urme desenate cu cretă. Dar nu era nimic straniu în jur. Doar un greier care cânta ca un mic motor.
Darius se aplecă. „Poate a aterizat o farfurie zburătoare… și a lăsat farfuria aici.”
Matei își scoase steluțele fosforescente și lipi una pe un băț mic, pe care îl înfipse lângă cercuri.
„Marcaj,” zise el. „Acum știm exact.”
În clipa aceea, dinspre copaci se auzi un „bip” scurt, ca de jucărie electronică.
Cei doi înghețară… dar doar pentru o secundă. Apoi Matei inspiră adânc, ca și cum ar mirosi supă.
„A fost… un bip,” spuse Darius, încântat. „Matei, eu știu bips. Ăsta era un bip de ceva inteligent.”
Din umbră ieși un obiect mic, rotund, cât o minge de tenis. Plutea la un metru deasupra solului și avea o lumină verde care pulsa liniștit.
„O dronă?” șopti Matei.
Obiectul se apropie și se opri exact între ei. Apoi, foarte politicos, proiectă pe iarbă o linie de lumină, ca o săgeată.
„Ne arată un drum,” zise Matei.
Darius își ridică mâinile. „Bună! Eu sunt Darius și ăsta e Matei. Nu mâncăm șuruburi și nu mușcăm.”
Obiectul făcu „bip-bip” și lumina verde deveni albastră, ca un „da” spus fără cuvinte.
Matei simți cum inima îi bate repede, dar nu de frică. De parcă în piept i se aprinsese o lanternă.
„Mergem?” întrebă Darius.
Matei se uită la lisiere, la cer, la harta lui și la steluța care strălucea lângă cercuri.
„Mergem,” spuse el. „Dar încet. Și împreună.”
Capitolul 3: Prietenul cu ochi ca două licurici
Obiectul plutitor îi conduse printre copaci, pe o potecă pe care Matei nu o observase niciodată. Nu era o potecă periculoasă; era ca o alee secretă, ascunsă de crengi.
La un moment dat, copacii se răriră și apărură niște pietre așezate în cerc. În mijloc era un fel de cort mic, lucios, ca o picătură de apă care nu se udă.
„Wow,” șopti Darius. „Matei, asta nu e de la Decathlon.”
Din cort se deschise o ușiță fără balamale, ca și cum aerul s-ar fi dat la o parte. Și ieși… un copil. Sau aproape copil.
Era cam de înălțimea lor, dar mai subțire. Pielea îi era ca perla, iar ochii îi străluceau ușor, ca două licurici cuminți. Avea o salopetă simplă și o brățară cu lumini.
Copilul-înstrăin își ridică mâna și spuse, cu o voce moale, puțin ciudată:
„Bună. Eu… Nilo.”
Darius își duse mâna la gură, apoi își aminti că nu vrea să pară nepoliticos și o coborî. „Bună, Nilo! Eu sunt Darius. Și ăsta e Matei. El are hartă.”
Matei înghiți și ridică harta. „Am… făcut un plan. Pentru că am văzut lumina.”
Nilo privi steluțele fosforescente de pe foaie. Ochii lui licurici se măriră.
„Stele… lipite,” spuse Nilo, încercând cuvintele ca pe niște bomboane noi. „Frumos. Voi… înțelegeți stele.”
„Ne plac,” zise Matei. „Și mie îmi place să nu mă rătăcesc.”
Nilo atinse cu vârful degetului o steluță. Lumina ei se reflectă în ochii lui, ca două ferestre mici.
„Eu m-am rătăcit,” spuse Nilo, foarte simplu. „Nava mea mică… a căzut. Nu tare. Doar… plop. Am trimis sfera-ghid.”
„Aia e sfera?” întrebă Darius și salută obiectul. „Bună, sferă!”
Sfera făcu „bip” ca și cum ar râde.
„Nu ești rănit?” întrebă Matei, imediat.
Nilo clătină din cap. „Nu. Dar sunt… departe de ai mei. Am nevoie de… semn. Un semn mare pe cer.”
„Un semn mare pe cer?” repetă Darius. „Ca un mesaj?”
Nilo ridică brățara. „Eu pot trimite lumină. Dar trebuie să fie… desen. Un desen care să spună ‘aici'.”
Matei își simți creierul pornind ca un motor de bicicletă. „Un desen… din stele!”
„Din steluțele tale?” întrebă Darius. „Matei, tu practic ai făcut o fabrică de stele.”
Matei zâmbi. „Putem face o constelație pe pământ. O formă. Și Nilo o vede de sus?”
Nilo înclină capul. „Da. Dacă e clar. Și frumos. Eu iubesc clar.”
Darius râse. „Matei, ați auzit? Extratereștrii iubesc clar. Ești regele lor.”
Matei se înroși puțin. „Atunci… facem un plan. Un plan clar.”
Capitolul 4: Constelația de la marginea pădurii
În luminiș, cei trei băieți lucrau ca o echipă care se cunoștea de mult. Darius aducea bețișoare și pietricele, Matei măsura cu pași egali, iar Nilo proiecta linii fine de lumină cu brățara lui, ca o riglă magică.
„Facem un semn simplu,” spuse Matei. „Un fel de săgeată… și un cerc. Cercul e locul, săgeata arată unde.”
„Și putem face și o față zâmbitoare,” propuse Darius. „Să știe că suntem prietenoși.”
Nilo privi atent. „Față zâmbitoare… bun. Prietenie.”
Matei lipi steluțe fosforescente pe bețișoare și le înfipse în pământ. În curând, luminișul arăta ca o mini-galaxie aterizată printre ierburi.
Darius își puse mâinile la șold. „Arată ca un desen făcut de stele… care au venit la joacă.”
Nilo făcu un pas înapoi și privi. „E perfect. Mulțumesc.”
Deodată, brățara lui Nilo emise un sunet ca un „pling” de clopoțel. El ridică privirea spre cer.
„Ei… răspund,” șopti Nilo.
Deasupra, printre crengi, o lumină mică apăru și se mișcă lent, ca o stea care a început să înoate. Nu era zgomotoasă, nu era agresivă. Doar… curioasă.
Darius își ținu respirația, apoi zise: „Asta e… nava-mamă? Sau nava-mătușă?”
Nilo râse. Da, chiar râse, ca un clinchet. „Nava mea mare. Familia mea.”
Lumina de sus coborî puțin, suficient cât să arunce o rază blândă peste luminiș. Raza nu încălzea, nu înțepa. Era ca lumina unei lămpi de citit.
În rază apăru o imagine, ca un desen: trei siluete mici, ținându-se aproape, și un simbol de inimă. Apoi, un fel de „mulțumim” spus fără cuvinte.
Matei simți un nod mic în gât, dar era un nod frumos. „Ne-au înțeles.”
„Normal,” spuse Darius. „Matei a făcut un plan. Planurile sunt limbaj universal.”
Nilo își strânse rucsăcelul lucios. „Trebuie să plec. Dar… vreau să las ceva.”
Scoase un disc mic, transparent, ca o monedă de gheață. Îl puse în palma lui Matei. Discul avea înăuntru puncte luminoase care se mișcau încet.
„E o hartă mică,” spuse Nilo. „Cu stele adevărate. Pentru voi.”
Matei îl ținu cu grijă, ca pe un ou de pasăre rară. „Mulțumesc, Nilo.”
Darius se apropie și ridică fluierul. „Pot să-ți cânt ceva de rămas bun? Nu e trist, e… cu energie.”
Nilo clipi. „Da. Energie bună.”
Darius fluieră încet un „Alunelu” mai liniștit, ca să nu trezească pădurea. Matei râse pe nas, iar Nilo bătu din palme ușor, de parcă învăța ritmul.
Lumina de sus clipi ca o stea care face cu ochiul.
Nilo făcu un pas spre rază. „Voi sunteți deschiși. Asta e rar și frumos.”
Matei spuse repede: „Dacă te mai rătăcești… știi unde e luminișul. Punem steluțe.”
„Și facem și sandwich-uri,” adăugă Darius. „Universul e mare, dar foamea e și mai mare.”
Nilo râse din nou. „Sandwich… sună bine.”
Apoi Nilo se ridică încet, ca și cum aerul îl ținea în palme. Înainte să dispară în lumină, se aplecă și șopti:
„Nu vă temeți de necunoscut. Uneori, necunoscutul vrea doar… prieteni.”
Și, în câteva secunde, lumina se retrase în cer, iar pădurea rămase la fel de liniștită ca înainte, doar că luminișul avea acum un desen de steluțe, ca un secret strălucitor.
Capitolul 5: Cântec pentru o stea care doarme
Pe drumul spre casă, Matei ținea discul cu stele în buzunarul de la piept, ca să-i audă inima. Darius pășea pe lângă el, fredonând încetișor.
„Matei,” zise Darius, „crezi că pe planeta lui Nilo există teme pentru acasă?”
„Probabil,” spuse Matei. „Dar poate temele lor sunt… să fie amabili.”
„Asta ar fi cea mai grea temă,” zise Darius, serios pentru o clipă, apoi zâmbi. „Mai ales când cineva îți ia ultimul biscuit.”
„Eu ți-aș da jumătate,” spuse Matei.
„Știu,” zise Darius. „Tu ești genul care taie biscuitul cu rigla.”
Când ajunseră în camera lui Matei, băieții puseră harta de steluțe pe birou și discul transparent lângă ea. În întuneric, discul proiecta pe tavan puncte mici, ca un cer în miniatură.
Matei se așeză în pat, iar Darius pe covor, cu spatele de perete.
„Arată ca și cum am avea o planetă în cameră,” șopti Darius.
„Sau ca și cum cerul a coborât să ne spună noapte bună,” spuse Matei.
Darius își frecă ochii. „Matei… îmi promiți ceva?”
„Ce?” întrebă Matei.
„Că data viitoare când vezi o luminiță ciudată, nu te duci singur.”
Matei dădu din cap. „Promit. Împreună.”
Și, pentru că în seara aceea totul părea mai blând, Matei începu să cânte încet, ca o berceuse simplă, inventată pe loc. Darius îl urmă cu un murmur, ca o a doua voce.
„Nani, nani, stea ușoară,
Stai pe cer, nu te doboară.
Dacă vine-un drum străin,
Fă-l cu zâmbet, fă-l senin.
Nani, nani, mic licurici,
Spune lumii: ‘Sunt aici.'
Cine-i diferit de noi
Poate fi prieten apoi.
Nani, nani, somn curat,
Peste frunze, peste pat.
Și, când noaptea se topește,
O inimă tot lucește.”
Punctele de pe tavan se mișcau încet, ca și cum dansau pe cântec. Darius închise ochii și zise, somnoros:
„Să știi… dacă Nilo se întoarce, îi cânt și varianta cu bis.”
Matei râse foarte încet, ca să nu strice liniștea.
„Îi cântăm împreună,” șopti el.
Și în camera cu stele, cu planuri și cu prietenie, necunoscutul nu mai părea deloc înfricoșător. Părea doar… încă un loc unde poți spune „bună” și unde cineva îți răspunde.
