Capitolul 1
Era o după-amiază liniștită de vară. Soarele făcea pete aurii pe aleea din parc, iar un miros dulce de tei urca de la tisa din colț. Maria, Ana și Iulia, prietene de-o viață, se jucau cu cercurile desenate pe jos. Aveau șapte ani și fiecare era curioasă în felul ei: Maria voia să scotocească tot timpul, Ana întreba mereu „de ce?”, iar Iulia găsea povești în bucuriile mici.
„Hai la banca de sub tei!” a spus Maria, arătând spre un tei mare cu coroana bogată. Pe banca aceea stătea mereu o bătrână care hrănea porumbeii, dar azi nu era nimeni. Fetele s-au așezat, s-au tras mai aproape și au început să mănânce prăjiturile pe care le adusese mama Mariei.
Dintr-odată, un sunet blând, ca o clopoțică din sticlă, a vibrat în aer. Nu era zgomot de mașină sau de bicicletă. Sunetul părea să vină dintr-un colț al parcului, aproape de tufele cu flori albastre. Fetele s-au uitat una la alta, ochii lor sclipind de curiozitate.
„Ce o fi fost?” a întrebat Ana, cu vocea ei mică.
„Să vedem!” a răspuns Iulia, ridicându-se. Au mers pe deasupra ierbii, urmând sunetul. Când au ajuns, au găsit ceva ce nu se așteptau: o mică ușă rotundă, strălucitoare, proțapită printre rădăcinile unui copac. Nu părea periculos; avea culoarea albastru-lapte și zâmbet desenat cu niște linii argintii.
„Arată... prietenoasă,” a spus Maria, atingând ușor marginea ușii. Pielea îi tremura puțin, dar zâmbetul nu i-a dispărut.
„Poate e o cutie pentru fluturi!” a spus Iulia, iar ele au început să râdă. Dar, dacă un cutiuț chiar era, era mult mai mare pe dinăuntru — ușa s-a deschis cu un pâlpâit amabil și a lăsat să iasă un aer cald, mirosind a mere coapte.
„Păi... hai să vedem puțin, doar pentru o clipă,” a murmurât Ana. Și frumos, ca într-o joacă, fetele au intrat. Lumina dinăuntru le-a învăluit ca o pelerină de catifea. Ușa s-a închis ușor, iar banca de sub tei, deși era aproape, părea acum un pic mai departe.
Capitolul 2
Camera era rotundă și plină de ecrane mici care arătau stele și valuri. În mijloc, pe un scaun cu trei picioare, se afla o ființă mică, verde-pal, cu trei ochi blânzi și urechi în formă de frunză. Avea un zâmbet ciudat care aducea-atâta liniște încât fetele au simțit că pot respira adânc.
„Bună!” a spus ființa în limba lor. Glasul sună ca un clopoțel amestecat cu răsunet de râu. „Sunt Lumu. Nu am vrut să sperii. Voi sunteți...?”
„Suntem Maria, Ana și Iulia,” au spus fetele, una după alta. Niciuna nu plângea. Inimile le băteau repede, dar nu din teamă. Din contră, părea o aventură.
Lumu a clipit cu toți trei ochii și a scos dintr-un buzunar o carte care scria „Harta Drumețiilor Cosmo”. „Am luat ocolire prin păsările parcului,” a explicat el rușinos. „Sunt un navigator de prin părțile noastre. Uneori,... habar n-am cum, m-am oprit aici. Nu sunt sigur cum să mă întorc acasă.”
„Și noi nici,” a spus Maria. „Doar am urmat un sunet. Am vrut să vedem.”
Lumu a întins o tentaculă blândă și a atins mâna Mariei. Nu o împinsese; o cunoștea cu sinceritate. „Voi sunteți primele ființe care m-au privit cu curiozitate adevărată. Mă bucur.”
Fetele și-au privit palmele una pe alta. „Putem să te ajutăm?” a întrebat Ana, cu ochii mari.
„Da, dacă vreți,” a spus Lumu. „Dar trebuie să învățați să citiți hărțile stelare. Sunt simple. Și... îmi trebuie cineva care știe cum e un ceai bun. Auziți? Pe planeta mea nu e ceai ca al vostru.”
Iulia a râs. „Mama mea punea mere la ceai iarna.” Fetele s-au simțit mândre că pot ajuta. Le plăcea ideea să fie sincere și curate în ajutorul lor.
Lumu le-a dus într-un colț al navei unde exista un perete plin de butoane care clipeau ca fire de lumină. „Acesta e panoul care arată locuri unde pot ajunge navele ca mine,” a spus el. „Dar trebuie să apăsăm doar butoanele care sclipesc în ritm bun. Dacă alegem unul greșit, s-ar putea duce către un loc unde nimeni nu vrea să rămână prea mult.” Glasul i s-a făcut grav, dar nu erau cuvinte de frică, ci de grijă.
„Atunci să fim atente,” a spus Maria. „Sinceritatea ne va ghida.” Au făcut un jurământ mic, ținându-se de mâini: să spună mereu adevărul și să nu apese butoane la întâmplare.
„Vom încerca să te aducem aproape de teiul din parc,” a spus Ana. „Acolo e casa noastră, aproape de bancă.”
Lumu a zâmbit. „Teiul e pe harta mea, este un punct de oprire prietenos. Dar voi, fetițele, trebuie să vă întoarceți acasă la cină. Așa că voi veni doar puțin cu voi și apoi mă voi întoarce.”
Capitolul 3
Nava a ieșit ușor din umbrele tufelor și a plutit deasupra parcului. Nu era mare și amenințătoare; semăna cu un borcan de sticlă luminat, plin de stele într-un borcan. Fetele râdeau când Lumu le-a arătat cum se schimba lumina printr-un buton care mima un curcubeu.
„Uite!” a exclamat Iulia, arătând spre pământ. Banca de sub tei părea acum o miniatură. Porumbeii arătau ca niște puncte albe care jonglau cu razele soarelui.
„Este ca o poveste,” a spus Maria. Parcursul punea acolo o linie de lumină între tei și alte puncte de pe hartă. „Dar ce facem dacă nu găsim drumul?”
„Vom citi harta cu inimile curioase,” a răspuns Lumu. „Și dacă ne rătăcim, vom întreba stelele. Ele știu multe.” Fetele chicoteau. Totul părea atât de simplu când era spus cu sinceritate.
Deodată, pe hartă apăru un semn: o mică inimă care pulsa. „Aici este o stație prietenoasă,” a spus Lumu. „Acolo putem opri să ne odihnim și să întrebăm cum se întorc călătorii. Dar trebuie să păstrăm secretul că v-ați urcat. Oamenii se tem uneori de ce nu cunosc. Sinceritatea nu înseamnă să spui tot lumii imediat, ci să spui adevarul atunci când ajută.”
„Atunci vom spune doar mamei mele, când vom ajunge,” a decis Ana. „Ea o să ne îmbrățișeze și o să fie liniștită.”
Nava a atins stația: un dom mic, rotund, cu ferestre care arătau steluțe ca flori. Acolo au întâlnit un alt mic călător: un robotel cu ochi de oțel, care aduna praf de stele.
„Bine ați venit!” a zâmbit robotelul mecanic, cu un glas mic ca o cornă de brioșă. „Sunteți fetițe curajoase. Pot să vă ofer niște biscuiți stelari.” Fetele au mâncat cu poftă biscuiții care aveau gust de scorțișoară și plutire.
„Cum vă întoarceți acasă?” a întrebat Maria.
„Cu sinceritate și cu un semn prietenos,” a răspuns robotelul. „Trebuie să spuneți că doriți acasă, să-l arătați pe teiul vostru în inima voastră și universul va face o fereastră prietenoasă.”
„Așa să fie!” a spus Iulia, ținând strâns o frunză de tei pe care o primise la plecare. „Sinceritatea e ca o busolă.”
Capitolul 4
În curând, nava s-a apropiat din nou de parc. Totul era la locul lui: copiii alergau, câinele se rostogolea, și teiul își unduia frunzele ca un bunic care spune povești. „Banca de sub tei!” au strigat toate trei, sprinten către lemnul vechi. S-au așezat, iar aerul li s-a părut mai familiar, ca o pătură de acasă.
„Mulțumesc pentru că m-ați ajutat,” a spus Lumu. Ochii lui străluceau ca niște pâlpâiri amare. „Când ascultați cu sinceritate, lumea devine mai clară. Și eu m-am simțit mai curat la suflet.”
Fetele i-au zâmbit. „Noi ți-am spus adevărul,” a zis Ana. „Că nu știm multe, dar vrem să învățăm.”
Lumu a luat un mic obiect din buzunar, o cutiuță minusculă care părea făcută din lumini. „Aceasta e o stea mică care se agață de oameni buni. Ea va străluci când cineva a fost sincer cu inima. O puteți păstra câte puțin fiecare.” Fetele s-au uitat cu uimire. O stea ca aceea era la fel de mică ca o alună, dar vibra în palmă.
„Trebuie să punem fiecare o dorință,” a spus Iulia. „Mi-aș dori ca toți să fie prietenoși.”
Maria a pus steaua pe frunte, ca pe o medalie. „Eu îmi doresc să învăț mai mult despre hărți.”
Ana și-a ținut steaua aproape de inimă. „Eu îmi doresc ca mamei mele să nu-i fie frică când o să-i spun.”
Lumu a oftat de bucurie. „Atunci, legăm o promisiune: sinceritate, curaj și bucurie.” Fetele au jurat.
S-au despărțit cu îmbrățișări mici. Lumu s-a urcat în navă, a salutat cu trei bătăi din frunze-urechi și a plecat spre cer, lăsând în urma sa o dâră de lumină. Banca, teiul și parcul erau pe loc; fetele și-au scos prăjiturile rămase și au mâncat în liniște.
Când soarele a început să coboare, Mama Mariei a venit alergând, cu o față ușor neliniștită. „Unde ați fost, puișorilor?”
Maria a spus adevărul, ușor și limpede: „Am urcat în nava unui prieten mic. L-am ajutat să găsească drumul. I-am dat o stea prietenoasă. El e bine.”
Mama a oftat, apoi a zâmbit larg. „Atunci vino acasă, Maria. Spune-mi tot la masă.” Sinceritatea Mariei a adus liniște. Mama a crezut și s-a bucurat.
Fetele s-au îndreptat spre casă, ținându-se de mână. Pe banca de sub tei, ceva s-a lipit — o mică stea lipicioasă, strălucitoare, rămăsese prinsă de lemn. Când banca s-a umplut iarăși de umbre și lumină, steaua s-a aprins domol.
„Uite!” a spus Ana. „Steaua s-a lipit de bancă. Parcă ar zice «mulțumesc».”
Steaua era lipicioasă, dar nu deranja pe nimeni; se lăsa mângâiată cu degetul. Strălucea cu un licăr cald, ca o lampă de noapte pentru parcul adormit. Fetele, chiar când au plecat acasă, au știut că de acum înainte, banca de sub tei va păstra o amintire mică și luminoasă a unei după-amiezi când s-au arătat curioase și sincere.
Noaptea, când luna s-a urcat pe cer, steaua de pe bancă a clipit din când în când, ca fiind atentă la poveștile de pe aleea cu flori. Și dacă treceai pe acolo, dacă așezai palma pe lemnul cald, puteai simți o scânteie blândă care spunea: „A fi sincer și a fi curajos sunt cele mai frumoase stele pe care le poți purta.”
Și astfel s-a terminat mica lor călătorie: cu trei fete care au învățat puțin mai mult despre ascultare, sinceritate și prietenie, și cu o stea lipicioasă care strălucea pe banca de sub tei, luminând drumul mic al celor ce treceau seara.
